Viaţa Cuviosului Nicodim în Serbia
Regiunea
sârbească Branicevo, văzută de peste Dunăre, de la
Belobreşca
SATELE
SFÂNTULUI NICODIM ÎN SERBIA
- Un articol scris de prof.
Nicolae N. Tomoniu – Tismana -
Apărut în revista „Portal MAIASTRA” din Tg-Jiu
Sfântul
Nicodim şi întemeierea bisericii româneşti neatârnate.
Biserica ortodoxă Română nu a îndeplinit
decât o simplă formalitate la 26 octombrie 1955, când prea cuviosul
părintele nostru Nicodim, primul stareţ al mănăstirii
Tismana, a fost canonizat ca „Sfântul Nicodim de la Tismana”. Pentru că el
a fost considerat dintotdeauna sfânt, chiar şi din timpul vieţii.
Toţi românii l-au preţuit, deoarece întărirea Bisericii Ortodoxe
Române se leagă şi de viaţa lui Nicodim, de lucrarea lui
sfântă pentru a ridica împreună cu domnitorii Basarabi în Ţara Românească, o salbă de
mânăstiri, puternice centre monahale după modelul Sfântului Munte.
Întemeierea Mitropoliei Ungro-Vlahiei demarează în anul 1359 pe vremea
lui Nicolae Alexandru – Vodă
(1352-1364), când acesta dă asigurare scrisă Bizanţului că
biserica Ţării Româneşti va fi supusă patriarhiei. Sosirea
lui Nicodim în Ţara Românească amplifică însă demersurile
pentru o biserică românească neatârnată. Cu „kir
Nicodim” prim sfătuitor al voievozilor Ţării Româneşti,
procesul se încheie în timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), acesta
devenind pentru totdeauna în istorie, marele nostru întemeietor al bisericii
naţionale neatârnate, total independentă, un nou titlu de glorie, pe
lângă cele cunoscute ale marelui domn.
Alături de Mircea cel Bătrân istoria
reţine aşadar, şi pe cuviosul nostru Nicodim, arhimandritul
Lavrei Mănăstirii Tismana: „Aparitia acestei mari figuri de sfânt,
care însoţeşte pe Mircea în călătoriile sale şi chiar
la întâlnirea sa cu craiul Sigismund al Ungariei, dând sfat şi
nădejde poporului primejduit de duşmani, luminând cu
învăţătură şi cu îndemn la muncă tara
întreagă, este unică în istoria noastră, o icoana de Ev Mediu,
care ridică epoca lui Mircea la proporţii de legendă.”, spune
P.P. Panaitescu. [1] (Clic
aici pentru lectura „Biserica sub Mircea cel Bătrân”)
Nicodim era o mare personalitate în Balcani, cu
timpul el căpătând nimb de sfinţenie. Umblând printre oamenii
vremii, ei i se închinau ca unui sfânt. „În hrisoavele lui Mircea cei ce
cutezau să calce privilegiile mănăstirii Tismana erau
ameninţaţi, pe lângă ,,blestemul Prea Curatei
Născătoare de Dumnezeu, al sfinţilor şi al
părinţilor purtători de Dumnezeu" şi cu ,,blestemul
lui Nicodim", care în viaţă fiind era deci pus la rând cu
părinţii bisericii din lumea cealaltă” [2].
Copilăria
lui Nicodim în Serbia
Nicodim s-a născut în sudul Serbiei, la
câţiva kilometri sud de Mănăstirea Decani, în micuţa
localitate Prilep. „Sfântul acesta, Prea Cuviosul Părintele nostru Nicodim
sânţitul, Archimandritul, începătorul acestei sânte Mânăstiri
Tismeana, fostau, dupre cum zic, de neam
slovian; adecă din neamul slavenesc al Serviei, născut din
părinţi bine credincioşi şi temători de D-zeu; de neam
slăvit, rudenie cu Cniazu Lazăr, împăratul Servilor, carele a
fost împărat la anii de la Christos 1374” [3] [[i]]
Se zice că Nicodim s-ar fi născut în
1320 şi atunci ar fi avut doar 7 ani când
Ştefan Deşanski (1321-1331)
începe acolo construcţia marii sale mănăstiri „Visoki
Decani” şi care se va termina în
anul 1335, de către Ştefan Duşan. Acesta se căsătorise
cu Ruxandra, fiica întemeietorului
Ţării Româneşti, Basarab I (1310-1352) iar Ştefan Uroş
(1355-1371) la rândul lui, fusese şi el căsătorit cu Anca,
nepoata lui Basarab I şi fiica lui Nicolae Alexandru (1352-1364), din
căsătoria acestuia cu bosniaca Maria. Pe de altă parte,
Ştefan Uroş (1355-1371) era cumnat cu ţarul bulgar Ioan Sracimir
(1355-1371) deoarece se căsătorise cu Ana, sora lui Anca. Şi
pentru a încheia şirul, Nicolae Alexandru mai a mai avut o fiică,
Elisabeta, căsătorită cu palatinul Ungarei, Ladislau de Oppeln.
După cum se vede, pentru familiile domnitoare
ale evului mediu, regula de bază era înrudirea cu familiile de
acelaşi rang din ţările vecine. Iar în tot acest fenomen general
de încuscrire, istoria n-a reţinut decât că şi Nicodim
făcea parte din aceste elite. [4]
Şi făcând el parte din familia
domnitoare a despoţilor sârbi, aproape întreaga sa copilărie fusese
probabil influenţată nu numai de instruirea de care se bucurau, pe
atunci, doar elitele dar şi de atmosfera creştinească
legată de construcţia acestei mari biserici „Visoki Decani”, de pe
valea râului Bistriţa, loc frumos, înconjurat de munţi şi
păduri, unde se păstrează şi astăzi mormântul marelui
Ştefan Duşan.
Valea Bistriţei şi
Mânăstirea Decani
În fotografia din stânga, în plan
îndepărtat, satele Cruşevaţ, Rznic şi Prilep.
Marea biserică purta hramul
Înălţării Domnului, „Iar
sântul Botezat fiind dupre obiceiul creştinesc, şi crescut întru buna pedepsire, şi temere
de D-deu şi a iubirei în tânără vrâstă a prunciei sale, dat
a fost de păriniţii lui la învăţătura
cărţei. Şi isteţ fiind la minte, sântul în scurtă
vreme a învăţat toată dumnezeeasca Scriptură, care duce întru mântuire, şi gramatica
cea slovenească, foarte bine şi desăvârşit.” [5]
Deşi ar fi putut avea o viaţă
fără griji, Nicodim nu râvnea deloc la o astfel de viaţă,
dorind să urmeze altă cale decât cea plină de huzur. Avea 15 ani
când vizita monahilor sârbi de la Muntele Athos, la inaugurarea
Mănăstirii Decani (1335), îl hotărî să-şi aleagă
ireversibil destinul. Trăind într-o atmosferă de rugăciune
şi evlavie, prezenţa lor trebuie că să-i fi stârnit
tânărului Nicodim un foarte mare interes: ” Şi înştiinţâidu-se de toate de la dânşii, a plâns
cu lacrâmi înaintea lor, după aceia a zis cătră dînşii :
Văz părinţilor, că D-zeu cunoscându adâncurile inimii mele
şi scopusul sufletului meu, v'a trimis pre Sânţia Vostră aicea
la noi păcătoşii, ca să mă povăţuiţi
pre mine păcătosul la calea cea D-zeească a mântuirei. Câci mult
mi s’au veselit sufletul meu de vederea feţeî voastre cei cu kip îngeresc şi
de D-zeeşcile voastre cuvinte, şi mai mult nu pot să mai
rămâi întru această lume înşelătoare, nici să mai
văz slavele şi nălucirile ei cele mincinose. Deci rogu-vă
pre voi, Părinţi sânţi, să mă învăţaţi
cum să fug de deşertăciunea lumei aceştia, ca să me
învrednicesc şi eu aceştii vieţi, care veţuiţi
Sânţia Voastră. Pentru că părinţii mei acum
cugetă, de a mă da în cele politicesci şi-a mă
înălţa întru cinste si boerii mari înpărăteşti, pre care acestea toate din pruncie până acum le-a urît sufletul
meu, că nici sa le auz nici să
le văz. Şi pentru acesta am hotărât, cu un ceas mai nainte
să fug şi să mă duc la sf. Munte şi acum cer sfat de
la voi.” [6]
Personalitate
de frunte a Muntelui Athos
Aşadar, părăsind casa
părintească, Nicodim îşi desăvârşeşte
educaţia monastică şi literară la Muntele Athos. Pe
lângă râvna deosebită, pesemne că şi educaţia
aleasă primită în copilărie l-a propulsat rapid în vârful
ierarhiilor de la Sfântul Munte. În 1338 primeşte numele Nicodim, în 1341
a fost hirotonit ierodiacon iar după doi ani preot ieromonah. Mijlocul
veacului al XIV-lea îl găseşte în plină forţă de
muncă, o personalitate în plină devenire aşa cum e cunoscut
şi din viaţa lui Isaia (latineşte) şi din aceea a
patriarhului sârb Sava II. [7]
Viaţa lui Isaia îl numeşte ,,adânc cunoscător al Sfintei
Scripturi şi bun orator".
Iată ce scrie despre viaţa lui la Athos
Prof. Dr. Mircea Pacurariu: „S-a oprit la
manastirea Hilandar, unde egumenul l-a primit ca “frate”. Noul ucenic al
Athosului învata aici temeinic limbile greacă şi slavonă, dar
culege şi multe învataturi din scrierile Sfinţilor Părinti
şi ale scriitorilor bisericeşti. Credinţa lui jertfelnică,
dragostea lui faţă de toţi, râvna spre cele bune şi
folositoare, smerenia, posturile şi rugaciunea neîncetată, l-au facut
cunoscut tuturor, încat la vremea cuvenită, după trei ani de ucenicie,
a primit îngerescul chip al călugăriei, primind numele Nicodim. A
fost hirotonit ierodiacon, iar la scurt timp preot ieromonah. Preţuit de
toţi, după trecerea la cele veşnice a egumenului, soborul
mânăstirii l-a ales în fruntea obştii călugăresti de la
Hilandar. S-a dovedit şi în această slujire un neintrecut gospodar
şi bun îndrumîtor al călugarilor, ostenind zi şi noapte
alături de ei, în posturi şi rugăciuni, în copierea de
manuscrise şi alte îndeletniciri potrivite cinului călugăresc.”
[8]
Dar Nicodim n-a fost numai un neîntrecut gospodar
şi bun îndrumător al călugărilor. In veacul al XIV-lea a
apărut în Biserica Ortodoxă – îndeosebi la Muntele Athos, o
mişcare de renaştere teologică-spirituală, numită
isihasm (de la cuvântul grecesc isihia = linişte). Cei mai de seamă
reprezentanţi ai acestei mişcări au fost trei arhiepiscopi ai
Tesalonicului, Grigorie Palama, Nicolae Cabasila şi Simeon. Această
mişcare prinde rapid adepţi printre care Grigorie Sinaitul dar şi Nicodim căruia i se
părea foarte nimerită retragerea totală a călugărului
de lume. Prin isihie, călugărul trecea voit la meditaţie în
tăcere şi rostirea neîncetată a “rugăciunii lui Iisus” sau
“a inimii”: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă
pe mine păcătosul”.
De la Muntele Athos, spiritualitatea isihastă
s-a răspândit în mânăstirile din Bulgaria, Serbia şi Rusia dar şi în Ţara
Românească prin Sfântul Nicodim de
la Tismana, reprezentant de frunte al isihismului pe pământul românesc.
Ştefan Ieromonahul bănuieşte
că tocmai din cauza acestei aplecări spre isihie, Nicodim nu a
acceptat conducerea Bisericii Ortodoxe Sârbe, la propunerea Cneazului
Lazăr: „Dar sântul cunoscând cu
duchul, ca într'alt-fel nu pote scăpa de acesta, adică de punerea în scaunul
Archiepiscopiei Serbiei, cât şi de îucepătoria Ecsarchiei
sântului Munte, socotin-du-le acestea cu totul înprotivitoare scopusului mântuirei sufletului său, şi nespuindu
nici ucenicului său, au eşit
noaptea pre ascuns singur de la conacul său, ce era
aproape de curţile Imperateşci, neştiind niminea, unde s'a dus
şi ce s'a făcut. Apoi a început a pustnici prin pustietăţi,
prin multe şi bogate locuri pusniceşci, prin ţara Serbiei,
până ce a venit la locul ce se numeşce Şaina, carele este aproape de rîul Dunărei, în ţinutul
Cladovei. Şi văzând sântul
locul, frumos şi
lesnicios pentru pustnicie, s’a
sălăşluit aci” [9]
„Şaina” sau Craina, azi denumirea nu mai există, dar numele
e amintit de apa Caşaina, care se varsă în Dunăre împotriva
Vârciorovei. În aceste părţi ale Crainei tradiţia spune că
două biserici au fost cladite de Nicodim, una la Vratna, alta la
Manastiriţa [10].
O descriere a celei din urmă făcută de un istoric sârb
arată că biserica e şi azi în picioare, de piatră,
acoperită cu olane. Legenda locală spune că a fost
clădită de Nicodim şi de ,,Radul Beg", al cărui nume
se citea cândva pe porţile altarului. [11]
Poporul spune că aci s-a refugiat Milena, fiica lui Lazăr cneazul,
fugind în faţa turcilor după lupta nenorocită de la Kosovo. [12]
Arborele genealogic al lui
Nicodim. (Clic imagine
mai mare)
Nicodim
înălţător de biserici în Serbia şi în Ţara
Românească
În vremea lui Vladislav Vodă (1364-1377),
fiind fratele acestuia Radu, mare Ban al Severinului iar Nicodim aflându-se
dincolo de Dunăre în regiunea Cladovei, între cei doi se înfiripă o
bună prietenie liantul comun fiind ridicarea bisericii
Mănăstiriţa şi legăturile de rudenie a amândoura cu
ţarii bulgari. Regiunea Craina de la sud de Dunăre, se afla pe atunci
sub stăpânirea ţarului bulgar de la Vidin, Straţimir
(1355-1371), ruda lor [13].
Radu şi Vladislav, ar fi vrut ca şi în
Ţara Românească viaţa monahală să fie organizată
prin construirea unor puternice centre mănăstireşti. Pentru
acest lucru, Nicodim ar fi fost omul cel mai potrivit, la cei peste 30 de ani
de experienţă ai săi de la tunderea la monahism şi
deplină recunoaştere şi cinstire în toate Patriarhiile din
Balcani.
Tocmai de aceea, pe la 1369, Nicodim este
chemat în Ţara Românească
şi întemeiază cu ceata lui de fraţi călugări,
mănăstirea de piatră de la Vodiţa, la Dunăre,
lângă Porţile de Fier. Era o biserică frumoasă, cu plan
sârbesc, asemănătoare cu cea de la Cruşevaţ a cneazului
Lazăr. [14] Bucurându-se să
vadă această operă evlavioasă pe pământ românesc,
Vladislav Vodă îi dărui sate şi mertic de hrană din casa
domnească [[ii]].
Dar din păcate, în 1375, Nicodim se întoarce
iar în Serbia şi e însărcinat să ia parte la misiunea
trimisă de cneazul Lazar la Bizanţ pentru împăcarea bisericii
sârbeşti cu patriarhia. Mânăstirea Vodiţa se afla însă
lângă Vârciorova, deci pe teritoriul Banatului Severinului, cedat de
unguri lui Vladislav Vodă. Astfel că, în scurt timp, el este pierdut
din nou împreună cu Severinul, de către domnii munteni, după
numai câţiva ani. La întoarcerea lui Nicodim din Serbia, el găsi pe
fraţii lui călugări sub stăpânirea regatului catolic. Dar
Nicodim nu vru să-şi lase fraţii sub regatul maghiar şi
hotărând să-şi găsească loc nou de
mănăstire, în anul 1378, întemeiază mânăstirea cea
nouă de la Tismana. [15]
. La data aceea nu mai domnea Vladislav,
ci Radu (1377-1383), tatăl lui Mircea, hrisoavele Tismanei [16]
atestând că Radu e cel dintâi care a dăruit această
mănăstire. [17]
„Se
zice că în acel loc, unde s-a clădit Tismana, erau mari
pustietăţi între păduri
şi stânci şi sfântul a fost călăuzit de un vis spre acele
locuri. În peştera de acolo era un balaur, zice legenda, care a fost ucis
când sfântul i-a înfăţişat crucea cea de plumb ce o ţinea
la dânsul. Şi astfel înaintea peşterii celei mari, din care
izvorăşte apa, s-a făcut întâi o biserică din lemn de
tisă, dintr-un tis mare, din rădăcinile căruia s-a
făcut altarul.” Astfel
începe enumerarea legendelor, legate de venirea lui Nicodim la Tismana,
istoricul P. P. Panaitescu dar noi recomandăm cu căldură
lucrarea Ieromonahului Ştefan, care a fost şi va rămâne un
povestitor de neegalat în detalierea minunilor pe care Nicodim le-a
săvârşit înainte şi în timpul vieţuirii sale la Tismana.(Cartea
on-line se află la adresa http://tismana.afcn.ro
)
Misiunea
lui Nicodim la Bizanţ
Despre misiunea lui Nicodim la Bizanţ, în
vederea ridicării anatemei asupra bisericii sârbeşti există mai
multe variante, atât din surse româneşti cât şi din surse sârbeşti.
Să vedem mai întâi varianta istoricului român P. P. Panaitescu dar
folosind surse sârbeşti:
În
fruntea misiunii se afla stareţul Isaia, iar ca membri, Teofan fost protos
la Sfântul Munte cu doi ucenici, Silvestru şi Nifon, şi la urmă
e pomenit ,,şi cu aceştia şi Nicodim ca tălmaci de
cuvinte" [18]
. Nicodim avea deci un rol secundar în
această misiune, fusese luat ca un cunoscător al limbii
greceşti. Misiunea calatori întâi la Athos şi de acolo cu corabia la
Bizanţ, unde fu primită de împăratul Ioan V Paleolog, de fiul
său Manuel şi de patriarhul Filotei. Ea avu succes deplin şi
blestemul aruncat asupra bisericii sârbeşti a fost ridicat [19]
.
Să extragem şi câteva fragmente din
varianta lui Ştefan Ieromonahul:
„Apoi nu
după multă vreme a egumeniei sale s’a pus împărat Serviei Cneaz
Lazăr rudenia sa, (după feciorul lu silnic [20] Ştefan) la aniiî, ce sau zis mai sus.
Şi şciind numitul Cneaz Lazar, că împărăţia
şi toată ţara Serbiei este sub anatema Patriarchiei şi a
tot soborul Bisericei cei mari a Ţarigradului, pentru o mare sâlnicie, ce
a fost făcut silnic Ştefan, împăratul Serbiei...” … „a mers la sântul Munte, căutând mai
întăi pre rudenia sa, adecă pre sântul” … „a făcut scrisori de rugăciune, întăi cătră
împăratul, cătră Patriarchul şi cătră tot soborul
Bisericei cei mari de acolo din partea sa. Şi alegând trei
părinţi mai iscusiţi şi mai învăţaţi în
sântele Scripturi d'ai sântul Munte, adică, întăii pe sântul, ca pre
cel ce era învăţat desăvârşit întru amândouă sântele
Scripturi şi limbi în cea slovenească a Serbiei patriei sale, şi
în cea elinească (grecească) : Iar mai vârtos ca pre o rudenie a
numitului Cneaz Lazăr; şi doi din Părinţi anume : Isaia
şi Partenie şi pe trei serbi din boerii numitului Cniaz.”[21]
După cum lezne se observă, în varianta
românească a lui Ştefan
Ieromonahul, rolul principal îl are „sântul” Nicodim, şi ca bun
tălmaci, dar şi în calitate de rudenie a cneazului, lucru care-i
foloseşte nu numai la ridicarea anatemei dar şi la alte beneficii
personale: „Iară pre sântul, eticii,
că înţelegând Prea Sfânţitul Patriarch, că este rudenie cu
numitul Cneaz l'a cinstit de l’a făcut Archimandritu,
hărăzându-i şi o cârjă a sa, ce'o purta, şi trei
părticele de sânte moaşte ca o părticică din sântele
moaşte ale Sântului Ioan Gură de Aur, şi alta dintr'ale sântului
Ignatie, purtătorul de D-zeu, şi a treia dintr'ale sântului
Mucenic Theofil…” [22]
Şi istoricul sârb Ilarion Ruvaraţ este
de părere că Nicodim ar fi fost inclus în misiune, având mai de mult
timp o înţelegere cu Patriarhul Filotei şi sinodul său, pentru
ca să le fie interpret: „Bătrânul
atonit Isaia călători pe la sfârşitul anului 1374 sau la
începutul anului 1375 la Constantinopol, după însărcinarea
prinţului Serbiei Lazăr şi a patriarhului sârbesc Sava IV,
pentru a restabili unitatea între ierarhia sârbească şi partiarhul
ecumenic. Spre acest scop, el luă cu el afară de alţii şi
pe ieromonahul Nicodim cu sine, care avea în tratativele de altădată
cu patriarhul Philoteu şi sinodul său, să-i servească de
interpret.” [23]
Pare sigur că sârbii deţin date exacte,
mai ales în privinţa datei, pentru că într-adevăr la 1375,
patriahul Filotei a ridicat anatema şi a recunoscut patriarhia sârbă.
Dar Ştefan Ieromonahul mai consideră şi că misiunea a avut
loc pe când Nicodim era la Athos, lucru care nu se putea întâmpla decât înainte
de 1360. De unde să provină confuzia? În tradiţia monastică
a Tismanei, se ştie că Ştefan Duşan, ţarul sârbesc a
venit la Sfântul Munte şi a rugat, dar nu pe Nicodim ci pe Grigorie
Palama, să meargă în Serbia şi să-i fie sol în
Constantinopol şi mijlocitor la curtea bizantină, după care îl
va face arhiepiscop. Palama a refuzat însă să meargă în Serbia.
Privitor la tratativele de la Athos, Ştefan Ieromonahul ştia deci ceva vag, iar ce ştia
precis, era că doar Cneazul Lazăr reuşise să ridice
anatema, în misiune fiind şi Nicodim.
Un interes
aparte îl au relatările istoricilor sârbi atunci când, vorbind de misiunea
de la Constantinopole, afirmă că Nicodim „Era un bărbat literat, orator şi cu viaţa sfântă
şi-i de mare merit că el în Ungro-Vlahia a întemeiat două mari
mănăstiri, Tismana şi Vodiţa, cu mare râvnă şi cu
multă osteneală, susţinut cu sfatul şi fapta de onorabilul
părinte Isaia, că a adunat mulţi fraţi călugări
împrejurul său, fiind un conducător ce strălucea ca un luceafăr
de dimineaţă de virtuţile duhovniceşti.” [24]
Aceste relatări din
surse sârbeşti afirmă un lucru interesant: în 1375, cu trei ani
înainte de sfinţirea din anul 1378, Mănăstirea Tismana fusese
întemeiată.
Dar de unde provenea
anatema asupra bisericii sârbe? In anul 1346, cu învoirea patriarhului de
Târnova şi a celui din Ohrida, într-o adunare la Skoplie, Ştefan
Duşan proclamase pe mitropolitul sârbesc, Ioanichie al II-lea ca patriarh
sârbesc, a cărui autoritate sârbească se întindea peste toate
ţările cucerite de el. Deşi Calist patriarhul Constantinopolului
protestase, sârbii nu ţinură seama de el. Calist aruncă atunci
anatema asupra bisericii, patriarhului, ţarului şi poporului
sârb. In toamna anului următor,
Ştefan Duşan întreprinde la Sfântul Munte prima tentativă
(eşuată) de formare a unei solii pentru împăcarea cu
Bizanţul. Ea eşuează şi ridicarea anatemei va fi
împlinită abia în anul 1375 de cneazul Lazăr cu ajutorul lui Nicodim.
Satele
donate lui Nicodim în Serbia
Nicodim se întoarse la Tismana pe vremea lui Radu
(1377-1383), deci după 1377, păstrând legăturile şi cu
ţinuturile din sudul Dunării. Cneazul Lazăr nu uitase slujbele
sfântului Nicodim şi faima faptelor săvârşite de el în Ţara
Românească ajunseseră şi la urechile lui. De aceea, el dădu
stareţului Nicodim şi călugărilor lui un hrisov de danie,
în care, pe lângă ajutorul dat pentru clădirea locaşurilor de
închinare în Ţara Românească, îi dăruieşte şi zece
sate în Serbia.
Clic pe imagine pentru format mare în
fereastră nouă
Hrisovul lui Lazăr s-a pierdut, dar
la 1406, în vremea lui Mircea, fiul sau, Ştefan Lazarevici (1389-1402
prinţ, 1402-1427 despot), confirmă dania tatălui sau: ,,Am aflat
şi mănăstirile în Ţara Românească, care au fost zidite
cu ajutorul fericitului meu părinte, locaşul Prea Curatei
Născătoare de Dumnezeu de la Tismana şi al lui Andonie cel Mare
la Vodiţa. Metoaşele ce le-au avut în ţara
împărăţiei mele... sunt acestea: Tri Brodi, Hanovţi,
Drajevţi, Cruşeviţa cu Duhovţi, Isvorţi, Barici,
Bichini, Ponicva, Poporate" [25].
Din aceste zece sate mai sunt cunoscute azi cinci, celelalte au fost pustiite
sau şi-au schimbat numele. Cele cinci sate: Tri Brodi, Crusevita, Ponicva,
Bichini şi Barici se aflau în Serbia aproape de Dunare, la apus de Craina,
adică de vechea graniţă cu statul bulgar de la Vidin şi
anume între cetatea Golubaţ şi râul Pek, afluent al Dunarii. Aceasta
regiune purta numele de Branicevo, regiune bogată cu mine, a cărei
capitală era cetatea Golubaţului [26]
.
Cât se întinsese cnezatul lui Lazăr
dacă acesta putea să facă danii lui Nicodim? Dacă privim imaginea cu harta Serbiei,
cnezatul lui Lazăr nu cuprindea decât valea Moravei cu lanţurile de
munţi Novo Brdo şi Rudnic.
Capitala era la Cruşevaţ pe Morava. Dar până în anii 1378-1379,
el supune şi cnezatul lui Nicola
Altomanovici spre apus, la Ipek şi pe al lui Radici Brancovici jupanul
acestui ţinut, fiul lui Branco Rastislavici care este bătut şi
învins de cneazul Lazăr. Tot ţinutul Branicevo încape în stăpânirea
acestuia [27] . În sud, regiunile
Priştina, Prizeren, şi Kossova erau ocupate de Vuk Brancovici,
ginerele lui Lazăr. Atunci Lazăr se întitulează, pentru prima
oară, gospodar al sârbilor şi Podunaviei.
El nu face danii numai Tismanei dar şi
mănăstirii Zdrelo Branicevska, zisă şi Gorniak, lângă
vărsarea Plavei. Între satele pomenite în dania cneazului către
această mănăstire la 1 august 1380, este şi Cruseviţa
de pe raul Pek , acelaşi sat pe care mai târziu îl dărui Tismanei,
probabil în urma unui schimb cu mănăstirea Gorniak. [28]
Istoricul P. P. Panaitescu trage concluzia că dania lui Lazăr pentru
popa Nicodim s-a făcut după 1380, dar dacă sfinţirea
Tismanei avusese loc la 1378, e de presupus că Lazăr n-ar fi putut
lăsa neobservat evenimentul.
Mănăstirea Tismana n-avu parte însă
prea mult timp de această danie. În anul 1389, o mare nenorocire se
abătu asupra Serbiei ca urmare a pierderii luptei cu turcii la Câmpia
Mierlei în Kossovo. Mai mult, cneazul Lazăr muri vitejeşte în luptă
iar satele Tismanei în Serbia ,,au fost date uitării şi cu totul
pustiite", cum spune Ştefan Lazarevici în hrisovul său. Acesta
fu nevoit să reînnoiască, în vremea lui Mircea, dania cea veche
către „popa Nicodim” şi îngăduie tuturor, ,,care au fost oameni
bisericeşti înainte de pustiire... cine a fugit din ţara
împăraţiei mele în ţara ungurească sau în cea
bulgărească", să se poată întoarce fără
grijă [29].
Ştefan Lazarevici muri la 1427 iar
urmaşul său Gheorghe Brancovici trebuia să împlinească
înţelegerea cneazului Lazăr cu regele Sigismund a Ungariei. Potrivit
acesteia, Belgradul şi Golubaţul cu ţinuturile
înconjurătoare reveneau regelui ungur, lucru care nu fu pe placul lui
Iremia comandantul Golubaţului. Decât să se supună ungurilor, el
preferă să deschidă porţile turcilor. Încercarea lui
Sigismund de a lua cetatea Golubaţ eşuă iar turcii puseră
mâna pe tot ţinutul Branicevo.
Imagine mai
mare
Sigismund, ca un domn adevărat, având
şi o dragoste deosebită pentru amintirea lui Nicodim, seziză
că pierderile sunt şi ale Tismanei, nu numai ale lui. Aşa că, la 1428,
întăreşte din Bratislava popii Agathon, urmaşul lui Nicodim,
toate stăpânirile sale: ,,Şi am aflat adevăr, scrie
împăratul, cum că părintele despotului Ştefan, cneazul
Lazăr, a dat acelor biserici satele din ţara sârbească... satele
numite: târgul Kiselevo cu vama şi viile şi livezile şi cu tot
hotarul şi venitul liber, de asemenea şi alte sate, Popovţi
şi Mariiani şi Dramni pe Mlava şi Clicevaţ pe Dunăre
şi aceste sate le-a dat cu vii şi mori şi ogoare şi livezi
şi cu tot hotarul şi venitul liber" [30].
Sigismund, după cum se vede, dă
Tismanei numai cinci sate din zece dar
probabil că erau ceva mai dezvoltate. Normal ca ele să nu mai puteau
fi cele dăruite de Lazăr, ci cu totul altele, mai la apus, unde
Sigismund stăpânea. Kiselevo este la vărsarea râului Giurcavicica în
Dunare, Popovţi este aşezat puţin mai sus pe acelaşi râu,
Clicevaţ este mai la apus pe Dunăre, între Giurcavicica şi
Mlava, iar Dramni este pe Mlava. Mariiani, azi nu se mai ştie, probabil
că a fost pustiit mai târziu de turci.
Astfel rămaseră aceste sate în
stăpânirea călugărilor din Ţara Românească până la supunerea
desăvârşită a Serbiei sub turci la 1459.
Dar deşi Mănăstirea Tismana îşi
pierdu definitiv privilegiile din Serbia, ea deveni scurt timp în Ţara
Românească un adevărat stat în stat. De ea ţineau cinci
munţi, Vama Vâlcan, bălţile Calafatului şi nenumărate
sate de la Severin până la Novaci.
Şi totul se datora acestui mare sfânt
Nicodim, care fusese o mare figură a Orientului ortodox, cunoscând
personal pe toţi cnezii şi craii ţărilor vecine.
Sfântul Nicodim de la Tismana, a fost
întemeietorul vieţii mănăstireşti în Ţara
Românească şi poate, prin ucenicii lui, şi în Moldova. Începutul
culturii noastre medievale, îşi are originea în mănăstiri. Ele
au păstrat aceea atmosferă de credinţă ortodoxă
fără de care neamul nostru n-ar fi trăit veacuri de-a rândul.
NOTE
