Viaţa Cuviosului Nicodim în Serbia

 

Regiunea sârbească Branicevo, văzută de peste Dunăre, de la Belobreşca

 

SATELE SFÂNTULUI NICODIM ÎN SERBIA

 

- Un articol scris de prof. Nicolae N. Tomoniu – Tismana -

Apărut în revista „Portal MAIASTRA” din Tg-Jiu

 

Sfântul Nicodim şi întemeierea bisericii româneşti neatârnate.

 

Biserica ortodoxă Română nu a îndeplinit decât o simplă formalitate la 26 octombrie 1955, când prea cuviosul părintele nostru Nicodim, primul stareţ al mănăstirii Tismana, a fost canonizat ca „Sfântul Nicodim de la Tismana”. Pentru că el a fost considerat dintotdeauna sfânt, chiar şi din timpul vieţii. Toţi românii l-au preţuit, deoarece întărirea Bisericii Ortodoxe Române se leagă şi de viaţa lui Nicodim, de lucrarea lui sfântă pentru a ridica împreună cu domnitorii Basarabi  în Ţara Românească, o salbă de mânăstiri, puternice centre monahale după modelul Sfântului Munte.

Întemeierea Mitropoliei Ungro-Vlahiei  demarează în anul 1359 pe vremea lui  Nicolae Alexandru – Vodă (1352-1364), când acesta dă asigurare scrisă Bizanţului că biserica Ţării Româneşti va fi supusă patriarhiei. Sosirea lui Nicodim în Ţara Românească amplifică însă demersurile pentru  o biserică  românească neatârnată. Cu „kir Nicodim” prim sfătuitor al voievozilor Ţării Româneşti, procesul se încheie în timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), acesta devenind pentru totdeauna în istorie, marele nostru întemeietor al bisericii naţionale neatârnate, total independentă, un nou titlu de glorie, pe lângă cele cunoscute ale marelui domn.

Alături de Mircea cel Bătrân istoria reţine aşadar, şi pe cuviosul nostru Nicodim, arhimandritul Lavrei Mănăstirii Tismana: „Aparitia acestei mari figuri de sfânt, care însoţeşte pe Mircea în călătoriile sale şi chiar la întâlnirea sa cu craiul Sigismund al Ungariei, dând sfat şi nădejde poporului primejduit de duşmani, luminând cu învăţătură şi cu îndemn la muncă tara întreagă, este unică în istoria noastră, o icoana de Ev Mediu, care ridică epoca lui Mircea la proporţii de legendă.”, spune P.P. Panaitescu. [1] (Clic aici pentru lectura „Biserica sub Mircea cel Bătrân”)

Nicodim era o mare personalitate în Balcani, cu timpul el căpătând nimb de sfinţenie. Umblând printre oamenii vremii, ei i se închinau ca unui sfânt. „În hrisoavele lui Mircea cei ce cutezau să calce privilegiile mănăstirii Tismana erau ameninţaţi, pe lângă ,,blestemul Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu, al sfinţilor şi al părinţilor purtători de Dumnezeu" şi cu ,,blestemul lui Nicodim", care în viaţă fiind era deci pus la rând cu părinţii bisericii din lumea cealaltă” [2].

 

Copilăria lui Nicodim în Serbia

 

Nicodim s-a născut în sudul Serbiei, la câţiva kilometri sud de Mănăstirea Decani, în micuţa localitate Prilep. „Sfântul acesta, Prea Cuviosul Părintele nostru Nicodim sânţitul, Archimandritul, începătorul acestei sânte Mânăstiri Tismeana, fostau,  dupre cum zic, de neam slovian; adecă din neamul slavenesc al Serviei, născut din părinţi bine credincioşi şi temători de D-zeu; de neam slăvit, rudenie cu Cniazu Lazăr, împăratul Servilor, carele a fost împărat la anii de la Christos 1374” [3] [[i]]

Se zice că Nicodim s-ar fi născut în 1320 şi atunci ar fi avut doar 7 ani când  Ştefan Deşanski (1321-1331)   începe acolo construcţia marii sale mănăstiri „Visoki Decani” şi care se va termina  în anul 1335, de către Ştefan Duşan. Acesta se căsătorise cu Ruxandra, fiica  întemeietorului Ţării Româneşti, Basarab I (1310-1352) iar Ştefan Uroş (1355-1371) la rândul lui, fusese şi el căsătorit cu Anca, nepoata lui Basarab I şi fiica lui Nicolae Alexandru (1352-1364), din căsătoria acestuia cu bosniaca Maria. Pe de altă parte, Ştefan Uroş (1355-1371) era cumnat cu ţarul bulgar Ioan Sracimir (1355-1371) deoarece se căsătorise cu Ana, sora lui Anca. Şi pentru a încheia şirul, Nicolae Alexandru mai a mai avut o fiică, Elisabeta, căsătorită cu palatinul Ungarei, Ladislau de Oppeln.

După cum se vede, pentru familiile domnitoare ale evului mediu, regula de bază era înrudirea cu familiile de acelaşi rang din ţările vecine. Iar în tot acest fenomen general de încuscrire, istoria n-a reţinut decât că şi Nicodim făcea parte din aceste elite. [4]  

Şi făcând el parte din familia domnitoare a despoţilor sârbi, aproape întreaga sa copilărie fusese probabil influenţată nu numai de instruirea de care se bucurau, pe atunci, doar elitele dar şi de atmosfera creştinească legată de construcţia acestei mari biserici „Visoki Decani”, de pe valea râului Bistriţa, loc frumos, înconjurat de munţi şi păduri, unde se păstrează şi astăzi mormântul marelui Ştefan Duşan.

 

 

Valea Bistriţei şi Mânăstirea Decani

În fotografia din stânga, în plan îndepărtat, satele Cruşevaţ, Rznic şi Prilep.

 

Marea biserică purta hramul Înălţării Domnului, „Iar sântul Botezat fiind  dupre  obiceiul creştinesc, şi  crescut întru buna pedepsire, şi temere de D-deu şi a iubirei în tânără vrâstă a prunciei sale, dat a fost de păriniţii lui la învăţătura cărţei. Şi isteţ fiind la minte, sântul în scurtă vreme a învăţat toată dumnezeeasca Scriptură,   care duce întru mântuire, şi gramatica cea slovenească, foarte bine şi desăvârşit.”  [5]

Deşi ar fi putut avea o viaţă fără griji, Nicodim nu râvnea deloc la o astfel de viaţă, dorind să urmeze altă cale decât cea plină de huzur. Avea 15 ani când vizita monahilor sârbi de la Muntele Athos, la inaugurarea Mănăstirii Decani (1335), îl hotărî să-şi aleagă ireversibil destinul. Trăind într-o atmosferă de rugăciune şi evlavie, prezenţa lor trebuie că să-i fi stârnit tânărului Nicodim un foarte mare interes: ” Şi înştiinţâidu-se de toate de la dânşii, a plâns cu lacrâmi înaintea lor, după aceia a zis cătră dînşii : Văz părinţilor, că D-zeu cunoscându adâncurile inimii mele şi scopusul sufletului meu, v'a trimis pre Sânţia Vostră aicea la noi păcătoşii, ca să mă povăţuiţi pre mine păcătosul la calea cea D-zeească a mântuirei. Câci mult mi s’au veselit sufletul meu de vederea feţeî voastre cei cu kip îngeresc şi de D-zeeşcile voastre cuvinte, şi mai mult nu pot să mai rămâi întru această lume înşelătoare, nici să mai văz slavele şi nălucirile ei cele mincinose. Deci rogu-vă pre voi, Părinţi sânţi, să mă învăţaţi cum să fug de deşertăciunea lumei aceştia, ca să me învrednicesc şi eu aceştii vieţi, care veţuiţi Sânţia Voastră. Pentru că părinţii mei acum cugetă, de a mă da în cele politicesci şi-a mă înălţa întru cinste si boerii mari înpărăteşti,   pre care acestea toate din  pruncie până acum le-a urît sufletul meu,  că nici sa le auz nici să le văz. Şi pentru acesta am hotărât, cu un ceas mai nainte să fug şi să mă duc la sf. Munte şi acum cer sfat de la voi.[6]

 

Personalitate de frunte a Muntelui Athos

 

 Aşadar, părăsind casa părintească, Nicodim îşi desăvârşeşte educaţia monastică şi literară la Muntele Athos. Pe lângă râvna deosebită, pesemne că şi educaţia aleasă primită în copilărie l-a propulsat rapid în vârful ierarhiilor de la Sfântul Munte. În 1338 primeşte numele Nicodim, în 1341 a fost hirotonit ierodiacon iar după doi ani preot ieromonah. Mijlocul veacului al XIV-lea îl găseşte în plină forţă de muncă, o personalitate în plină devenire aşa cum e cunoscut şi din viaţa lui Isaia (latineşte) şi din aceea a patriarhului sârb Sava II. [7] Viaţa lui Isaia îl numeşte ,,adânc cunoscător al Sfintei Scripturi şi bun orator".

Iată ce scrie despre viaţa lui la Athos Prof. Dr. Mircea Pacurariu: „S-a oprit la manastirea Hilandar, unde egumenul l-a primit ca “frate”. Noul ucenic al Athosului învata aici temeinic limbile greacă şi slavonă, dar culege şi multe învataturi din scrierile Sfinţilor Părinti şi ale scriitorilor bisericeşti. Credinţa lui jertfelnică, dragostea lui faţă de toţi, râvna spre cele bune şi folositoare, smerenia, posturile şi rugaciunea neîncetată, l-au facut cunoscut tuturor, încat la vremea cuvenită, după trei ani de ucenicie, a primit îngerescul chip al călugăriei, primind numele Nicodim. A fost hirotonit ierodiacon, iar la scurt timp preot ieromonah. Preţuit de toţi, după trecerea la cele veşnice a egumenului, soborul mânăstirii l-a ales în fruntea obştii călugăresti de la Hilandar. S-a dovedit şi în această slujire un neintrecut gospodar şi bun îndrumîtor al călugarilor, ostenind zi şi noapte alături de ei, în posturi şi rugăciuni, în copierea de manuscrise şi alte îndeletniciri potrivite cinului călugăresc.[8]

Dar Nicodim n-a fost numai un neîntrecut gospodar şi bun îndrumător al călugărilor. In veacul al XIV-lea a apărut în Biserica Ortodoxă – îndeosebi la Muntele Athos, o mişcare de renaştere teologică-spirituală, numită isihasm (de la cuvântul grecesc isihia = linişte). Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei mişcări au fost trei arhiepiscopi ai Tesalonicului, Grigorie Palama, Nicolae Cabasila şi Simeon. Această mişcare prinde rapid adepţi printre care Grigorie Sinaitul  dar şi Nicodim căruia i se părea foarte nimerită retragerea totală a călugărului de lume. Prin isihie, călugărul trecea voit la meditaţie în tăcere şi rostirea neîncetată a “rugăciunii lui Iisus” sau “a inimii”: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

De la Muntele Athos, spiritualitatea isihastă s-a răspândit în mânăstirile din Bulgaria, Serbia şi  Rusia dar şi în Ţara Românească prin  Sfântul Nicodim de la Tismana, reprezentant de frunte al isihismului pe pământul românesc.

Ştefan Ieromonahul bănuieşte că tocmai din cauza acestei aplecări spre isihie, Nicodim nu a acceptat conducerea Bisericii Ortodoxe Sârbe, la propunerea Cneazului Lazăr: „Dar sântul cunoscând cu duchul, ca într'alt-fel nu pote scăpa de acesta,  adică de pu­nerea în scaunul Archiepiscopiei   Serbiei,  cât şi de îucepătoria Ecsarchiei sântului Munte, socotin-du-le acestea cu totul înprotivitoare scopusului mântuirei sufletului său, şi nespuindu nici ucenicului său, au eşit  noaptea  pre  ascuns singur de la conacul său, ce era aproape de curţile Imperateşci, neştiind niminea, unde s'a dus şi ce s'a făcut. Apoi a început a pustnici prin pustietăţi, prin multe şi bo­gate locuri pusniceşci, prin ţara  Serbiei,   până ce a venit la locul ce se numeşce Şaina, carele  este aproape de rîul Dunărei, în ţinutul Cladovei. Şi văzând  sântul locul,  frumos   şi  lesnicios  pentru pustnicie, s’a sălăşluit aci  [9]

„Şaina” sau Craina,  azi denumirea nu mai există, dar numele e amintit de apa Caşaina, care se varsă în Dunăre împotriva Vârciorovei. În aceste părţi ale Crainei tradiţia spune că două biserici au fost cladite de Nicodim, una la Vratna, alta la Manastiriţa [10]. O descriere a celei din urmă făcută de un istoric sârb arată că biserica e şi azi în picioare, de piatră, acoperită cu olane. Legenda locală spune că a fost clădită de Nicodim şi de ,,Radul Beg", al cărui nume se citea cândva pe porţile altarului. [11] Poporul spune că aci s-a refugiat Milena, fiica lui Lazăr cneazul, fugind în faţa turcilor după lupta nenorocită de la Kosovo. [12]  

Arborele genealogic al lui Nicodim. (Clic imagine mai mare) 

 

 

Nicodim înălţător de biserici în Serbia şi în Ţara Românească

 

În vremea lui Vladislav Vodă (1364-1377), fiind fratele acestuia Radu, mare Ban al Severinului iar Nicodim aflându-se dincolo de Dunăre în regiunea Cladovei, între cei doi se înfiripă o bună prietenie liantul comun fiind ridicarea bisericii Mănăstiriţa şi legăturile de rudenie a amândoura cu ţarii bulgari. Regiunea Craina de la sud de Dunăre, se afla pe atunci sub stăpânirea ţarului bulgar de la Vidin, Straţimir (1355-1371), ruda lor [13]. 

Radu şi Vladislav, ar fi vrut ca şi în Ţara Românească viaţa monahală să fie organizată prin construirea unor puternice centre mănăstireşti. Pentru acest lucru, Nicodim ar fi fost omul cel mai potrivit, la cei peste 30 de ani de experienţă ai săi de la tunderea la monahism şi deplină recunoaştere şi cinstire în toate Patriarhiile din Balcani.

Tocmai de aceea, pe la 1369, Nicodim este chemat  în Ţara Românească şi întemeiază cu ceata lui de fraţi călugări, mănăstirea de piatră de la Vodiţa, la Dunăre, lângă Porţile de Fier. Era o bi­serică frumoasă, cu plan sârbesc, asemănătoare cu cea de la Cruşevaţ a cneazului Lazăr. [14] Bucurându-se să vadă această operă evlavioasă pe pământ românesc, Vladislav Vodă îi dărui sate şi mertic de hrană din casa domnească [[ii]].

Dar din păcate, în 1375, Nicodim se întoarce iar în Serbia şi e însărcinat să ia parte la misiunea trimisă de cneazul Lazar la Bizanţ pentru împăcarea bisericii sârbeşti cu patriarhia. Mânăstirea Vodiţa se afla însă lângă Vârciorova, deci pe teritoriul Banatului Severinului, cedat de unguri lui Vladislav Vodă. Astfel că, în scurt timp, el este pierdut din nou împreună cu Severinul, de către domnii munteni, după numai câţiva ani. La întoarcerea lui Nicodim din Serbia, el găsi pe fraţii lui călugări sub stăpânirea regatului catolic. Dar Nicodim nu vru să-şi lase fraţii sub regatul maghiar şi hotărând să-şi găsească loc nou de mănăstire, în anul 1378, întemeiază mânăstirea cea nouă de la Tis­mana. [15] .  La data aceea nu mai domnea Vladislav, ci Radu (1377-1383), tatăl lui Mircea, hrisoavele Tismanei [16] atestând că Radu e cel dintâi care a dăruit această mănăstire. [17]

„Se zice că în acel loc, unde s-a clădit Tismana, erau mari pustietăţi  între păduri şi stânci şi sfântul a fost călăuzit de un vis spre acele locuri. În peştera de acolo era un balaur, zice legenda, care a fost ucis când sfântul i-a înfăţişat crucea cea de plumb ce o ţinea la dânsul. Şi astfel înaintea peşterii celei mari, din care izvorăşte apa, s-a făcut întâi o biserică din lemn de tisă, dintr-un tis mare, din rădăcinile căruia s-a făcut altarul.”  Astfel  începe enumerarea legendelor, legate de venirea lui Nicodim la Tismana, istoricul P. P. Panaitescu dar noi recomandăm cu căldură lucrarea Ieromonahului Ştefan, care a fost şi va rămâne un povestitor de neegalat în detalierea minunilor pe care Nicodim le-a săvârşit înainte şi în timpul vieţuirii sale la Tismana.(Cartea on-line se află la adresa http://tismana.afcn.ro )

 

Misiunea lui Nicodim la Bizanţ

 

Despre misiunea lui Nicodim la Bizanţ, în vederea ridicării anatemei asupra bisericii sârbeşti există mai multe variante, atât din surse româneşti cât şi din surse sârbeşti. Să vedem mai întâi varianta istoricului român P. P. Panaitescu dar folosind surse sârbeşti:

În fruntea misiunii se afla stareţul Isaia, iar ca membri, Teofan fost protos la Sfântul Munte cu doi ucenici, Silvestru şi Nifon, şi la urmă e pomenit ,,şi cu aceştia şi Nicodim ca tălmaci de cuvinte"  [18] . Nicodim avea deci un rol secundar în această misiune, fusese luat ca un cunoscător al limbii greceşti. Misiunea calatori întâi la Athos şi de acolo cu corabia la Bizanţ, unde fu primită de împăratul Ioan V Paleolog, de fiul său Manuel şi de patriarhul Filotei. Ea avu succes deplin şi blestemul aruncat asupra bisericii sârbeşti a fost ridicat [19] .

Să extragem şi câteva fragmente din varianta lui Ştefan Ieromonahul:

Apoi nu după multă vreme a egumeniei sale s’a pus împărat Serviei Cneaz Lazăr rudenia sa, (după feciorul lu silnic [20] Ştefan) la aniiî, ce sau zis mai sus. Şi şciind numitul Cneaz Lazar, că împărăţia şi toată ţara Serbiei este sub anatema Patriarchiei şi a tot soborul Bisericei cei mari a Ţarigradului, pentru o mare sâlnicie, ce a fost făcut silnic Ştefan, împăratul Serbiei...” … „a mers la sântul Munte, căutând mai întăi pre rudenia sa, adecă pre sântul” … „a făcut scrisori de rugăciune, întăi cătră împăratul, cătră Patriarchul şi cătră tot soborul Bisericei cei mari   de acolo din  partea sa. Şi alegând trei părinţi mai iscusiţi şi mai învăţaţi în sântele Scripturi d'ai sântul Munte, adică, întăii pe sântul, ca pre cel ce era învăţat desăvârşit întru amândouă sântele Scripturi şi limbi în cea slovenească a Serbiei patriei sale, şi în cea elinească (grecească) : Iar mai vârtos ca pre o rudenie a numitului Cneaz Lazăr; şi doi din Părinţi anume : Isaia şi Partenie şi pe trei serbi din boerii numitului Cniaz.”[21]

După cum lezne se observă, în varianta românească a lui Ştefan  Ieromonahul, rolul principal îl are „sântul” Nicodim, şi ca bun tălmaci, dar şi în calitate de rudenie a cneazului, lucru care-i foloseşte nu numai la ridicarea anatemei dar şi la alte beneficii personale: „Iară pre sântul, eticii, că înţelegând Prea Sfânţitul Patriarch, că este rudenie cu numitul Cneaz l'a cinstit de l’a făcut Archimandritu, hărăzându-i şi o cârjă a sa, ce'o purta, şi trei părticele de sânte moaşte ca o părticică din sântele moaşte ale Sântului Ioan Gură de Aur, şi alta dintr'ale sântului Ignatie, purtătorul de D-zeu, şi a treia dintr'ale sântului Mucenic  Theofil…” [22]

Şi istoricul sârb Ilarion Ruvaraţ este de părere că Nicodim ar fi fost inclus în misiune, având mai de mult timp o înţelegere cu Patriarhul Filotei şi sinodul său, pentru ca să le fie interpret: „Bătrânul atonit Isaia călători pe la sfârşitul anului 1374 sau la începutul anului 1375 la Constantinopol, după însărcinarea prinţului Serbiei Lazăr şi a patriarhului sârbesc Sava IV, pentru a restabili unitatea între ierarhia sârbească şi partiarhul ecumenic. Spre acest scop, el luă cu el afară de alţii şi pe ieromonahul Nicodim cu sine, care avea în tratativele de altădată cu patriarhul Philoteu şi sinodul său, să-i servească de interpret.” [23]  

Pare sigur că sârbii deţin date exacte, mai ales în privinţa datei, pentru că într-adevăr la 1375, patriahul Filotei a ridicat anatema şi a recunoscut patriarhia sârbă. Dar Ştefan Ieromonahul mai consideră şi că misiunea a avut loc pe când Nicodim era la Athos, lucru care nu se putea întâmpla decât înainte de 1360. De unde să provină confuzia? În tradiţia monastică a Tismanei, se ştie că Ştefan Duşan, ţarul sârbesc a venit la Sfântul Munte şi a rugat, dar nu pe Nicodim ci pe Grigorie Palama, să meargă în Serbia şi să-i fie sol în Constantinopol şi mijlocitor la curtea bizantină, după care îl va face arhiepiscop. Palama a refuzat însă să meargă în Serbia. Privitor la tratativele de la Athos, Ştefan Ieromonahul  ştia deci ceva vag, iar ce ştia precis, era că doar Cneazul Lazăr reuşise să ridice anatema, în misiune fiind şi Nicodim.

 Un interes aparte îl au relatările istoricilor sârbi atunci când, vorbind de misiunea de la Constantinopole, afirmă că Nicodim „Era un bărbat literat, orator şi cu viaţa sfântă şi-i de mare merit că el în Ungro-Vlahia a întemeiat două mari mănăstiri, Tismana şi Vodiţa, cu mare râvnă şi cu multă osteneală, susţinut cu sfatul şi fapta de onorabilul părinte Isaia, că a adunat mulţi fraţi călugări împrejurul său, fiind un conducător ce strălucea ca un luceafăr de dimineaţă de virtuţile duhovniceşti.” [24] 

            Aceste relatări din surse sârbeşti afirmă un lucru interesant: în 1375, cu trei ani înainte de sfinţirea din anul 1378, Mănăstirea Tismana fusese întemeiată.

            Dar de unde provenea anatema asupra bisericii sârbe? In anul 1346, cu învoirea patriarhului de Târnova şi a celui din Ohrida, într-o adunare la Skoplie, Ştefan Duşan proclamase pe mitropolitul sârbesc, Ioanichie al II-lea ca patriarh sârbesc, a cărui autoritate sârbească se întindea peste toate ţările cucerite de el. Deşi Calist patriarhul Constantinopolului protestase, sârbii nu ţinură seama de el. Calist aruncă atunci anatema asupra bisericii, patriarhului, ţarului şi poporului sârb.  In toamna anului următor, Ştefan Duşan întreprinde la Sfântul Munte prima tentativă (eşuată) de formare a unei solii pentru împăcarea cu Bizanţul. Ea eşuează şi ridicarea anatemei va fi împlinită abia în anul 1375 de cneazul Lazăr cu ajutorul lui Nicodim.

 

Satele donate lui Nicodim în Serbia

 

Nicodim se întoarse la Tismana pe vremea lui Radu (1377-1383), deci după 1377, păstrând legăturile şi cu ţinuturile din sudul Dunării. Cneazul Lazăr nu uitase slujbele sfântului Nicodim şi faima faptelor săvârşite de el în Ţara Românească ajunseseră şi la urechile lui. De aceea, el dădu stareţului Nicodim şi călugărilor lui un hrisov de danie, în care, pe lângă ajutorul dat pentru clădirea locaşurilor de închinare în Ţara Românească, îi dăruieşte şi zece sate în Serbia.

Clic pe imagine pentru format mare în fereastră nouă

Hrisovul lui Lazăr s-a pierdut, dar la 1406, în vremea lui Mircea, fiul sau, Ştefan Lazarevici (1389-1402 prinţ, 1402-1427 despot), confirmă dania tatălui sau: ,,Am aflat şi mănăstirile în Ţara Românească, care au fost zidite cu ajutorul fericitului meu părinte, locaşul Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu de la Tismana şi al lui Andonie cel Mare la Vodiţa. Metoaşele ce le-au avut în ţara împărăţiei mele... sunt acestea: Tri Brodi, Hanovţi, Drajevţi, Cruşeviţa cu Duhovţi, Isvorţi, Barici, Bichini, Ponicva, Poporate" [25]. Din aceste zece sate mai sunt cunoscute azi cinci, celelalte au fost pustiite sau şi-au schimbat numele. Cele cinci sate: Tri Brodi, Crusevita, Ponicva, Bichini şi Barici se aflau în Serbia aproape de Dunare, la apus de Craina, adică de vechea graniţă cu statul bulgar de la Vidin şi anume între cetatea Golubaţ şi râul Pek, afluent al Dunarii. Aceasta regiune purta numele de Branicevo, regiune bogată cu mine, a cărei capitală era cetatea Golubaţului [26] .

 

Cât se întinsese cnezatul lui Lazăr dacă acesta putea să facă danii lui Nicodim?  Dacă privim imaginea cu harta Serbiei, cnezatul lui Lazăr nu cuprindea decât valea Moravei cu lanţurile de munţi  Novo Brdo şi Rudnic. Capitala era la Cruşevaţ pe Morava. Dar până în anii 1378-1379, el supune şi cnezatul  lui Nicola Altomanovici spre apus, la Ipek şi pe al lui Radici Brancovici jupanul acestui ţinut, fiul lui Branco Rastislavici care este bătut şi învins de cneazul Lazăr. Tot ţinutul Branicevo încape în stăpânirea acestuia [27] . În sud, regiunile Priştina, Prizeren, şi Kossova erau ocupate de Vuk Brancovici, ginerele lui Lazăr. Atunci Lazăr se întitulează, pentru prima oară, gospodar al sârbilor şi Podunaviei.

El nu face danii numai Tismanei dar şi mănăstirii Zdrelo Branicevska, zisă şi Gorniak, lângă vărsarea Plavei. Între satele pomenite în dania cneazului către această mănăstire la 1 august 1380, este şi Cruseviţa de pe raul Pek , acelaşi sat pe care mai târziu îl dărui Tismanei, probabil în urma unui schimb cu mănăstirea Gorniak. [28] Istoricul P. P. Panaitescu trage concluzia că dania lui Lazăr pentru popa Nicodim s-a făcut după 1380, dar dacă sfinţirea Tismanei avusese loc la 1378, e de presupus că Lazăr n-ar fi putut lăsa neobservat evenimentul.

Mănăstirea Tismana n-avu parte însă prea mult timp de această danie. În anul 1389, o mare nenorocire se abătu asupra Serbiei ca urmare a pierderii luptei cu turcii la Câmpia Mierlei în Kossovo. Mai mult, cneazul Lazăr muri vitejeşte în luptă iar satele Tismanei în Serbia ,,au fost date uitării şi cu totul pustiite", cum spune Ştefan Lazarevici în hrisovul său. Acesta fu nevoit să reînnoiască, în vremea lui Mircea, dania cea veche către „popa Nicodim” şi îngăduie tuturor, ,,care au fost oameni bisericeşti înainte de pustiire... cine a fugit din ţara împăraţiei mele în ţara ungurească sau în cea bulgărească", să se poată întoarce fără grijă [29].

Ştefan Lazarevici muri la 1427 iar urmaşul său Gheorghe Brancovici trebuia să împlinească înţelegerea cneazului Lazăr cu regele Sigismund a Ungariei. Potrivit acesteia, Belgradul şi Golubaţul cu ţinuturile înconjurătoare reveneau regelui ungur, lucru care nu fu pe placul lui Iremia comandantul Golubaţului. Decât să se supună ungurilor, el preferă să deschidă porţile turcilor. Încercarea lui Sigismund de a lua cetatea Golubaţ eşuă iar turcii puseră mâna pe tot ţinutul Branicevo.

Imagine mai mare

Sigismund, ca un domn adevărat, având şi o dragoste deosebită pentru amintirea lui Nicodim, seziză că pierderile sunt şi ale Tismanei, nu numai ale lui.  Aşa că, la 1428, întăreşte din Bratislava popii Agathon, urmaşul lui Nicodim, toate stăpânirile sale: ,,Şi am aflat adevăr, scrie împăratul, cum că părintele despotului Ştefan, cneazul Lazăr, a dat acelor biserici satele din ţara sârbească... satele numite: târgul Kiselevo cu vama şi viile şi livezile şi cu tot hotarul şi venitul liber, de asemenea şi alte sate, Popovţi şi Mariiani şi Dramni pe Mlava şi Clicevaţ pe Dunăre şi aceste sate le-a dat cu vii şi mori şi ogoare şi livezi şi cu tot hotarul şi venitul liber" [30].

Sigismund, după cum se vede, dă Tismanei  numai cinci sate din zece dar probabil că erau ceva mai dezvoltate. Normal ca ele să nu mai puteau fi cele dăruite de Lazăr, ci cu totul altele, mai la apus, unde Sigismund stăpânea. Kiselevo este la vărsarea râului Giurcavicica în Dunare, Popovţi este aşezat puţin mai sus pe acelaşi râu, Clicevaţ este mai la apus pe Dunăre, între Giurcavicica şi Mlava, iar Dramni este pe Mlava. Mariiani, azi nu se mai ştie, probabil că a fost pustiit mai târziu de turci.

Astfel rămaseră aceste sate în stăpânirea călugărilor din Ţara Românească  până la supunerea desăvârşită a Serbiei sub turci la 1459.

Dar deşi Mănăstirea Tismana îşi pierdu definitiv privilegiile din Serbia, ea deveni scurt timp în Ţara Românească un adevărat stat în stat. De ea ţineau cinci munţi, Vama Vâlcan, bălţile Calafatului şi nenumărate sate de la Severin până la Novaci.

Şi totul se datora acestui mare sfânt Nicodim, care fusese o mare figură a Orientului ortodox, cunoscând personal pe toţi cnezii şi craii ţărilor vecine.

Sfântul Nicodim de la Tismana, a fost întemeietorul vieţii mănăstireşti în Ţara Românească şi poate, prin ucenicii lui, şi în Moldova. Începutul culturii noastre medievale, îşi are originea în mănăstiri. Ele au păstrat aceea atmosferă de credinţă ortodoxă fără de care neamul nostru n-ar fi trăit veacuri de-a rândul.

 

NOTE



[1] P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Editura Corint, Bucureşti, 2000, p. 176

[2] ibidem

[3] Ştefan Ieromonahul: „Vieaţa Prea Cuviosului Părintelui nostru Ni­codim sânţitul”, Tipografia cărţilor bisericesci, Bucuresti, 1883, pag 17

[4] Încurcăturile privind originea lui Nicodim le-a creat Paul de Alep care în „Călătoria patriarhului Macarie”, III, p 352, afirmase că Nicodim s-ar fi născut dintr-un tată grec din Castoria şi dintr-o mamă sârbă. În fapt, Nicodim a făcut parte din familia regală a Serbiei  (Hasdeu, Negru-Vodă, CCXXXIII) Nicodim a devenit mâna dreaptă a lui Vladislav Vodă (1364-1372) abea pe la 50 de ani, pe timpul când se afla în Serbia, în regiunea Cladovei, iar Radu fratele lui Vladislav Vodă era Ban al Severinului. Abia atunci, când se Radu ajută pe Nicodim ca rude, (vezi şi referinţa nr. 13) în construirea bisericii Manastiriţa, între cei doi se înfiripă şi o prietenie, Nicodim acceptând să înceapă marea sa lucrare în Ţara Românească. 

[5] Ştefan Ieromonahul: „Vieaţa Prea Cuviosului Părintelui nostru Ni­codim sânţitul, Tipografia cărţilor bisericesci, Bucuresti, 1883, pag 17

[6] ibidem, pag. 18-19

[7] Prima publicată de Ducič, a doua în colecţia arhiepiscopului Danilo, titlu tradus: Vietile regilor şi arhiepiscopilor sârbi, ed. G. Danicic, Zagreb, 1866, p. 382. Despre Nicodim, Ilarion Ruvaraţ, Pop Nikodim der erste Kldstergrunder in der Walachei, Archiv der Slavische Philologie, XI, 1888, p. 354-363 şi C. Mijatovic, Srpski obrazi u Rumunske istorie, titlu tradus: Figuri sarbesti din istoria romanilor, în Letopis matiţe srpske, CLXXXVII, 1896, p. 16-21.

[8] Prof. Dr. Mircea Pacurariu, "Sfinti daco-romani si romani", Editura Mitropoliei Moldovei şi

Bucovinei, Iaşi, 1994, pag. 64-68

[9] Ştefan Ieromonahul: „Vieaţa Prea Cuviosului Părintelui nostru Ni­codim sânţitul”, Tipografia cărţilor bisericesci, Bucuresti, 1883, pag 28

[10] Ilarion Ruvaraţ, op. cit, p. 361-362.

[11] P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Editura Corint, Bucureşti, 2000, p. 179

[12] M. Milcevic, Mânăstiri din Serbia, Belgrad, XXI, 1867, p.37-38

[13] Ioan Sracimir (1355-1371) era văr cu Vladislav (1364-1377) şi Radu (1377-1383) deoarece tatăl lui Sracimir, Ivan Alexandru (1331-1371) fusese căsătorit cu Teodora fiica lui Basarab I. Sora ei Ruxandra, fusese căsătorită după Ştefan Uroş (1355-1371) acesta fiind deci cumnat cu Ioan Sracimir.

[14] V. Draghiceanu, Săpăturile de la Vodiţa, Buletinul Comisiunii Monumentelor istorice, XXII, 1929, p. 144-156. Supt biserica lui Nicodim s-au găsit temeliile alteia mai mici, poate opera vreunui voievod anterior întemeierii Ţării Româneşti.

[15] Pentru data întemeierii Tismanei, se face trimitere la indorsaţia slavă de pe hrisovul lui Dan II din 5 august 1424 al Tismanei: ,,S-a sfintit biserica în anul 6886 (1378) şi a murit sfant parintele nostru Nicodim în anul 6915 (1406)". P. P. Panaitescu, op. cit., p. 139.

[16] Însemnarea lui P.P. Panaitescu: în documentul lui Dan I pentru Tismana (P. P. Panaitescu, op. cit., p. 38-41) şi în primele hrisoave ale lui Mircea pentru aceeaşi mânăstire (ibidem, p. 43-45) cei doi domni spun ca au ,,aflat" în ţara lor o mănăstire numită Tismana, de Vodita nu mai pomenesc, decât confirmând în parte unele sate din privilegiul lui Vladislav. E foarte interesant de observat ca Dan I şi Mircea, în primele lui privilegii, omit din confirmarea daniei lui Vladislav ,,găletile de grâu de la satul lui Costea", probabil pentru ca, acest sat fiind langă Severin, găleţile nu mai depindeau de domnul muntean. Dar cand Mircea reia Severinul, el confirmă din nou acest venit în hrisovul său posterior din 1392-1408 (P. P. Panaitescu, op. cit., p. 77).

[17] Aici ideea este a lui P.P. Panaitescu tot el fiind de părere şi că Vladislav ar fi dat privilegiu numai pentru Vodita. Acest lucru este în contradicţie cu pomelnicul mânăstirii Tismana care-l are trecut în capul listei pe Vladislav Vodă,  dovadă sigură că Vladislav Vodă a dăruit ceva şi Tismanei. Contradicţia nu poate fi explicată altfel, decât prin faptul că la Tismana ar fi putut exista o biserică veche înainte de a construi Nicodim pe cea din zid.  

[18] Viata patriarhului Sava, la Danilo, op. cit, p. 382

[19] ibidem

[20] sîlnic – cel tare (din slavul „silnîi”- puternic, viguros)

[21] Ştefan Ieromonahul: Vieaţa Prea Cuviosului Părintelui nostru Ni­codim sânţitul, Tipografia cărţilor bisericesci, Bucuresti, 1883, pag. 22-24

[22] ibidem, pag. 25

[23] Ilarion Ruvaraţ, Pop. Nicodim,Archiv f. sl. Philologie XI B.III H 1888, Seite 355

[24] Jivopis. Starţ Isajije u arhim. Ducija, Knij, Radovi, IV, 87

[25] P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Editura Corint, Bucureşti, 2000, p. 180

[26] Mijatovic, George Brancovici despotul, Belgrad, 1880, p. 81-82; Jirecek, Die Heeiestrasse von Belgrad nach Constantinopel, p. 77-85. La Golubaţ era şi vechea cetate romană de la Viminacium (Costolat), cu vilele şi necropolele sale, ibid, p. 16.

[27] Ruvaraţ, Cneazul Lazar, Belgrad, 1886, p. 196 şi Fr. Racki, Boj na Kossovu (Lupta de la Kossovo), în Rad jugoslovenske Akademije, XCVII (26), Zagreb, p. 27.

[28] P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Editura Corint, Bucureşti, 2000, p. 180

[29] ibidem.

[30] ibidem.



[i]  Aici Ştefan Ieromonahul greşeşte,  Lazăr nu a fost împărat ci cneaz (prinţ) între 1374 şi 1389 când moare în lupta de la Câmpia Mierlei. După moartea marelui ţar Duşan, jupanii se făcură fiecare stăpân pe provincia lor. Serbia se fărâmă şi mai tare după moartea, în împrejurări obscure, a lui Uroş (1371)  tocmai când primejdia turcească era la porţile Serbiei. Atunci, dintre toţi jupanii, se ridică marele luptător pentru creştinătate, cneazul Lazăr, fiul lui Pribaţ, logofătul lui Ştefan Duşan. El n-a fost niciodată rege, ci unul din cnejii care-şi împărţiseră imperiul sfărâmat, cnezatul său având capitala la Cruşevaţ pe Morava.  

[ii] Iată hrisovul dat atunci: „Pentru că eu, cel în Cristos Dumnezeu bine credinciosul Voevod Vladislav, cu mila lui Dumnezeu Domn a toată Ţara Românească, am binevoit după îndemnare dumnezeiască a înălţa mănăstire la Vodiţa, în numele marelui şi purtătorului de Dumnezeu, Antonie, ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim, mai vârtos, dela Domnia Mea cheltuială şi daruri, iar cu munca lui Kyr Nicodim şi a fraţilor lui, am zidit si am zugrăvit; şi pe cât a adus vremea, aici am dăruit, tetraevangheliul, ferecat cu argint şi aurit, cădelniţă de argint, vase sfinte de argint, odăjdii preoţeşti de mătase o pereche, catapeteasmă de adamască, cât trebuie bisericii, epitrahil şi rucaviţe de mătase cu vergi purpurii.

Apoi, satul Jidovştiţa, slobod, de toate dările şi slujbele domneşti şi de oaste, şi peste tot ohabă, şi de la satul Costeni până la Topolniţa, câte vor fio gălete, şi pe dunăre de la opt vârşii, venitul domnesc, şi toată vâltoarea din mijloc cu toate, şi Dunărea de la cataracta Nucului, ce duce la podul cel mai de sus la Ruşava, şi Vodiţa cea mare pe amândouă laturile cu nucii şi cu livezile şi cu Ţerovăţul cu siliştea Bahnei. După acestea toate, la fiecare praznic al sf. şi purtătorului de Dumnezeu, Antonie, 1000 de perperi* din casa Domniei mele şi săracilor să împartă 300 perperi, 12 burdufi de brânză şi 12 caşuri şi o majă de ceară, şi 12 perechi de haine, şi 12 părechi de încălţăminte şi 12 paturi. Acestea toate aşezându-le şi dăruindu-le pe fiecare an din casa Domniei Mele, iarăşi am aşezat Domnia Mea, după sfat, ca, după moartea lui Kir Nicodim să nu fie nici un Domn, volnic să pună în locul acela stareţ, nici arhiereu, nici careva altul ci cum va zice Kir Nicodim şi cum va aşeza, aşa să ţină, care sunt acolo călugări, şi ei singuri să-şi pună stareţ.

Şi aceste toate rog pe toţi urmaşii, ca să nu schimbe nimic; care se va încerca să schimbe acestea sau ceva din ele, pe acela să-l bată Domnul Dumnezeu şi prea cinstita sa maică şi sf. şi marele purtătorul de Dumnezeu Antonie, şi aici în veacul viitor. Amin

Io Vladislav Voevod, cu mila lui Dumnezeu, Domn.

(* perperi româneşti, imitaţie după cei bizantini. 1 perper = 24 bani)

 

 

Restartare

PREZENTARE  PRILEP  PROGRAM  SATE SARBESTI  MIRCEA SI BISERICA   CODUL DA VINCI   PAGINA 1

---

Arhiva  * Seria 1  2  3  4  5  6  7  8  9  10  11  12 13 14 15 16 17 18 19 20

---


secretariat :  mail

© Mănăstirea Tismana – 2005