|
|
ÎNĂLŢAREA DOMNULUI
|
|
La
Tismana, în 24 septembrie 2006
TEOFIL PÂRĂIAN
"Preacuvioşi părinţi,
aş dori să ne întreţinem acum cu gândul asupra celui de-al
patrulea eveniment care ţine de persoana Mântuitorului nostru Iisus
Hristos şi de mântuirea noastră, să vorbim despre taina
Înălţării. Am vorbit despre taina Întrupării, despre
taina Jertfei, despre taina Învierii şi acum despre taina
Înălţării, despre evenimentul cel din urmă din
viaţa pământească a Mântuitorului nostru Iisus
Hristos.»"
|
Taina Înălţării
Părintele Teofil Paraian
Şi
acest eveniment este şi cunoscut şi necunoscut, şi
ştiut şi neştiut, şi descoperit şi nedescoperit
şi mai presus de toate este o taină. Aşa cum taină este
Întruparea Fiului lui Dumnezeu, aşa cum taină este Pătimirea
Lui, aşa cum taină este Învierea Lui, tot aşa şi
Înălţarea este o taină. Pentru că ceea ce ştim
despre Înălţarea Mântuitorului este mai puţin decât ceea ce
nu ştim. Ceea ce ştim, ca şi despre celelalte taine,
ştim din învăţătura Bisericii şi din practica
Bisericii. Aşa cum este sărbătoarea Întrupării Fiului
lui Dumnezeu care de fapt are două sărbători, şi anume
Buna Vestire şi Naşterea după trup a Domnului Nostru Iisus
Hristos, Buna Vestire în 25 martie şi sărbătoarea
Naşterii Mântuitorului din 25 decembrie, aşa cum este o
sărbătoare a Jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos Vinerea
Mare, aşa cum este sărbătoarea Învierii Domnului nostru
Iisus Hristos Sfintele Paşti şi toate duminicile de peste an,
aşa este şi o sărbătoare a Înălţării
Domnului nostru Iisus Hristos care se întinde pe parcursul a 9 zile. Începe
cu sărbătoarea propriu-zisă, care este şi cu
sărbătorire de nelucrare, şi urmează apoi zile de
pomenire ale Domnului nostru Iisus Hristos la sfintele slujbe până în
vinerea din săptămâna următoare Înălţării,
care totdeauna cade joia. Deci vreme de 9 zile. Vreme de 9 zile prin
slujbele Bisericii suntem îndrumaţi la gânduri în legătură
cu Înălţarea Domnului Iisus Hristos şi vreme de 9 zile
trăim evenimentul acesta în actualitatea lui.
În
aşa fel sunt rânduite slujbele Bisericii noastre încât aduc în prezent
lucruri din trecut. Cele ce s-au întâmplat odinioară le aduc în
actualitatea noastră şi ne dau prilejul să ne referim la
ele, să ne raportăm la ele exact cum s-au raportat cei care au
fost martori ai evenimentelor respective. Sfânta noastră
Biserică, prin rânduielile ei, ne ţine atenţi în
legătură cu evenimentele pe care le sărbătorim, ne dă
prilejul să ne cercetăm pe noi înşine, să ne cunoaştem
credinţa pe care o avem în evenimentele respective şi să fim
martori ai acelor evenimente pe care le credem. Aşa se face că
devenim şi martori ai Înălţării Domnului nostru Iisus
Hristos aşa cum suntem martori ai Învierii, ai Jertfei, ai
Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos.
Şi
aceasta se potriveşte mai ales la Înălţarea Mântuitorului
când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: "Îmi veţi fi Mie
martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi
până la marginea pământului" (Fapte 1, 8). E ultimul eveniment
din viaţa de pe pământ a Mântuitorului şi fiind ultimul
eveniment este, am putea zice, şi evenimentul rezumat, un eveniment în
care se rezumă toată viaţa pământească a Domnului
Hristos. Aşa că nu e de mirare că în legătură cu
acest eveniment se pune şi problema mărturiei. De fapt
mărturie despre Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos o
dăm toţi credincioşii, aşa cum şi mărturie
despre celelalte evenimente, mai ales mărturie despre Învierea
Domnului Hristos dăm toţi cei care credem în Înviere, tot aşa
şi mărturie despre Înălţarea Domnului Hristos dăm
toţi cei care credem în Înălţare.
Dar
de altfel nu numai despre Înălţare. Când zice Domnul Hristos
"Îmi veţi fi Mie martori" înseamnă: veţi
mărturisi credinţa în Mine, în tot ceea ce ţine de Mine
şi în tot ce ţine în acelaşi timp de voi, pentru că
toate câte s-au făcut, s-au făcut pentru a noastră mântuire.
În Crez şi spunem că Fiul lui Dumnezeu S-a Întrupat pentru noi
şi pentru a noastră mântuire, că Răstignirea Domnului
Hristos s-a întâmplat pentru noi şi fără îndoială
că şi celelalte evenimente şi pentru noi s-au întâmplat, nu
numai pentru Mântuitorul Însuşi.
Temei
pentru credinţa în Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos
găsim în Sf. Evanghelie de la Marcu, în versetul 19 din capitolul 16,
unde se spune că Iisus S-a Înălţat la cer şi a
şezut de-a dreapta Tatălui. Această afirmaţie din
Evanghelie este de fapt credinţa pe care au avut-o cei care au
ştiut despre Înălţarea Domnului Hristos, şi înainte de
a fi Evanghelia a fost credinţa în acest eveniment, şi înainte de
a fi scrisă Evanghelia de la Luca, care fără îndoială
că la început a fost o scriere la care au ajuns puţini. În orice
caz Sf. Evanghelist Luca nu a avut în vedere Evanghelia pe care a scris-o
ca o carte de circulaţie, ci a avut-o în vedere ca o carte
adresată unei anumite persoane pe care a informat-o despre cele
petrecute în legătură cu Domnul Hristos, şi cuprinde în
Evanghelia sa, în câteva versete, foarte pe scurt, şi cele în
legătură cu Înălţarea Domnului Hristos. În Sf.
Evanghelie de la Marcu este un singur verset, în Sf. Evanghelie de la Luca
sunt câteva versete din cap. 24. Sf. Evanghelist Luca doar relatează
Înălţarea, nu face nici o apreciere asupra
Înălţării, nu face aprecieri de teologie, adânciri, ci doar
prezintă evenimentul şi reia cele în legătură cu
Înălţarea Domnului Hristos şi în Faptele Apostolilor, la
începutul cărţii în cap. 1, unde sunt câteva versete
lămuritoare în legătură cu Înălţarea Domnului
Hristos. Însă cele scrise de sf. evanghelişti au ajuns la
cunoştinţa oamenilor după ce s-au răspândit
cărţile respective, Evangheliile. Ori înainte de aceasta,
Biserica a învăţat. Sf. Apostol Pavel în Epistola I către
Timotei are cuvântul că e mare taina creştinătăţii,
Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, S-a vestit de
îngeri, S-a propovăduit între neamuri, S-a crezut în lume şi S-a
înălţat întru slavă (I Timotei 3, 16). Deci şi
Înălţarea este cuprinsă în aceste cuvinte ale Sf. Apostol
Pavel. Bineînţeles că şi Epistola I către Timotei a
fost o carte ocazională şi o carte care nu a avut circulaţie
foarte repede şi o circulaţie foarte mare.
Faptul
încredinţării despre Înălţarea Domnului nostru Iisus
Hristos se datoreşte propovăduirii creştine din
conştiinţa Bisericii, din propovăduirea însăşi,
din propovăduirea nescrisă. Până la urmă s-a ajuns
să avem şi nişte documente scrise şi e bine şi ne
bucurăm de ele, dar, cum am spus şi altă dată, Biserica
ar fi existat şi fără Evanghelie, prin propovăduirea
vie.
Sf.
Evanghelist Luca în relatarea sa despre Înălţarea Domnului
Hristos spune că Domnul Hristos i-a luat pe ucenicii Săi, i-a dus
spre Betania şi acolo Şi-a ridicat mâinile, i-a binecuvântat
şi pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de ei şi S-a
înălţat la cer (Luca 24, 50-51). Atât spune despre
Înălţarea propriu-zisă. În legătură cu
Înălţarea mai afirmă Sf. Evanghelist Luca şi că
ucenicii s-au închinat Mântuitorului şi apoi s-au întors în Ierusalim
cu bucurie mare şi erau totdeauna în templu, lăudând şi
binecuvântând pe Dumnezeu (Luca 24, 52-53). Asta e tot ce scrie Sf.
Evanghelist Luca în Evanghelia de la Luca. Domnul Hristos S-a
înălţat la cer - e foarte important să reţinem lucrul
acesta - binecuvântând. Şi e important să ştim şi
să reţinem că Sf. Evanghelist Luca nu se
mulţumeşte doar cu o apreciere fugitivă asupra faptului
că Domnul Hristos S-a înălţat binecuvântând, ci adaugă
îndată: "Şi pe când îi binecuvânta S-a depărtat de ei
şi S-a înălţat la cer". Am putea zice că e un fel
de atenţionare. Ar fi o informare şi o atenţionare.
Informarea că Domnul Hristos Şi-a ridicat mâinile şi i-a
binecuvântat pe cei care erau de faţă. Nu au fost mulţi de
faţă, au fost ucenicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi
poate au mai fost şi alţii, nu ni se spune, în orice caz Biserica
învaţă că a fost de faţă şi Maica Domnului.
Şi după ce informează că Şi-a ridicat Domnul
Hristos mâinile şi a binecuvântat pe cei care erau de faţă,
mai zice o dată: "Şi pe când îi binecuvânta, -
atenţionând, fiţi atenţi, ultimul gest pe care l-a
făcut Fiul lui Dumnezeu întrupat aici pe pământ este acela
că i-a binecuvântat pe oameni - S-a despărţit de ei şi
S-a înălţat la cer".
Să
ştiţi că mie îmi place foarte, foarte mult lucrul acesta.
Sunt trei lucruri la care am cea mai mare aderenţă din
Evanghelie, din Noul Testament. Şi anume: pescuirea minunată,
prezentată în Sf. Evanghelie de la Luca în cap. 5, spălarea
picioarelor, prezentată de Sf. Evanghelist Ioan în cap. 13 din
Evanghelia sa şi Înălţarea la cer a Domnului Hristos,
prezentată de Sf. Evanghelist Luca la sfârşitul Evangheliei sale,
în cap. 24. Acestea sunt trei evenimente faţă de care am cea mai
mare raportare din Noul Testament. Bineînţeles că nu
selectăm şi nu pe unele le luăm şi pe altele le
lăsăm, dar dacă e vorba să răspund la întrebarea
care sunt evenimentele din Noul Testament la care am eu cea mai mare
aderenţă, sunt acestea.
Pescuirea
minunată. De ce? La pescuirea minunată se arată începutul
uceniciei care constă în plecarea cu mintea. Nu există ucenicie
adevărată faţă de nimeni, deci nici faţă de
Domnul Hristos, fără a te pleca cu mintea în faţa
maestrului, în faţa învăţătorului. Cine nu se
pleacă cu mintea, nu se pleacă nici cu viaţa. Am putea zice
aşa, cu o expresie mai obişnuită: cine stă
ţapăn în faţa îndrumătorului, nu poate fi modelat
niciodată de îndrumător. În istorisirea despre pescuirea
minunată din cap. 5 din Sf. Evanghelie de la Luca se atrage
atenţia asupra acestui lucru prin relatare, nu prin apreciere.
Aprecierile le facem noi. Şi anume, se spune că Domnul Hristos
era pe malul lacului Ghenizaret, era mulţime de oameni adunată
într-o dimineaţă, pe când cei care au încercat să
pescuiască şi nu au prins nimic îşi spălau mrejile,
semn că trebuiau să lase lucrarea de pescuire şi să
plece. Şi atunci Domnul Hristos a zis lui Simon, după ce a stat
în barca lui şi a propovăduit de acolo, de pe apă,
mulţimilor care erau pe ţărm, a zis: "Mână la larg
şi lăsaţi mrejile spre pescuire". Şi atunci Sf.
Apostol Petru de mai târziu, Simon de atunci, a zis: "Învăţătorule,
toată noaptea ne-am trudit şi nu am prins nimic, dar, pentru cuvântul
Tău, arunc mreaja în mare". E ca şi când ar fi zis: doar ai
văzut că mă pregăteam să plec, nu aveam de gând
să mai pescuiesc, şi nu aş fi făcut lucrul acesta
şi nu l-aş face nici acum dacă nu ai zice Tu să-l fac.
Şi pentru că s-a supus cu mintea a văzut minune, a
văzut mulţime mare de peşti. Şi a fost aşa de
copleşit Sf. Apostol Petru, Simon de atunci, de minunea care s-a
făcut, încât a căzut la picioarele Domnului Hristos şi a
spus: "Du-Te de la mine Doamne, că sunt om
păcătos". E un fel de considerare a Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, un fel de considerare a Mântuitorului mai presus de
obişnuit, mai presus de ceea ce este comun, ca şi când l-ar fi
văzut pe Domnul Hristos înălţat la cer. În orice caz era
înălţat peste mintea Sf. Apostol Petru care a zis: "Doamne,
pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare". Şi a văzut
minune, L-a văzut pe Domnul Hristos făcând minune şi aceasta
l-a copleşit, ceea ce înseamnă că L-a considerat pe Domnul
Hristos mai presus de el. L-a văzut înălţat.
Înălţat înainte de Înălţare.
Al
doilea eveniment asupra căruia îmi place să mă opresc
şi îmi revine mereu şi în minte, şi în cuvânt este
spălarea picioarelor de la Cina cea de Taină. Aşa de
puţin se face caz de spălarea picioarelor încât eu mă mir
cât este de neglijată această lucrare a Domnului Hristos. Eu
vă spun clar şi apăsat: Mântuitorul nostru Iisus Hristos
este Dumnezeul care spală picioarele oamenilor. Deci nu omul a
spălat picioarele oamenilor, ale ucenicilor, ci Dumnezeu a spălat
picioarele ucenicilor. Dumnezeu-omul, omul-Dumnezeu S-a plecat şi a
spălat picioarele ucenicilor. Şi să nu uităm: după
ce a spălat picioarele ucenicilor a zis: "Voi mă numiţi
pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi,
căci sunt. Deci dacă Eu, Învăţătorul şi
Domnul v-am spălat vouă picioarele voastre, şi voi
sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii
altora" (Ioan 13, 13-14). De fapt Domnul Hristos când a spălat
picioarele ucenicilor nu a făcut un lucru care l-a făcut numai
El, ci a făcut un lucru pe care-l făceau oamenii pe vremea Lui.
Era o uzanţă socială să-şi spele oamenii
picioarele unii altora. Domnul Hristos a făcut un lucru pe care-l
făceau şi alţii.
Poate
ştiţi, în Epistola I către Timotei a Sf. Apostol Pavel,
între condiţiile de ocrotire a văduvelor, între condiţiile
de îngrijire din partea Bisericii a văduvelor era şi
condiţia aceasta: dacă a fost femeia unui singur bărbat,
dacă şi-a crescut copii, şi între altele este şi
aceasta, dacă a spălat picioarele sfinţilor (cf. I Timotei
5, 10). Dacă a spălat picioarele sfinţilor, adică
picioarele creştinilor. Dacă a considerat pe sfinţi ca
sfinţi şi dacă i-a cinstit ca sfinţi şi dacă
şi-a manifestat cinstirea spălându-le picioarele. Domnul Hristos
a făcut aceasta, însă El a făcut aceasta nu numai ca om, ci
ca om unit cu Dumnezeu. Aşa cum S-a răstignit ca om unit cu
Dumnezeu, aşa a spălat picioarele, ca om unit cu Dumnezeu.
Şi ne-a dat nouă poruncă, e o poruncă: "şi
voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii
altora". Nu s-a încetăţenit lucrul acesta în general în
creştinătate din cauză că unde nu se face aşa ceva
nu se poate face, e ceva ce ai face tu pentru alţii dar nu ai vrea
să-ţi facă altul ţie, aşa cum nu a vrut Sf.
Apostol Petru ca Domnul Hristos să-i spele picioarele. Şi de
aceea nu s-a încetăţenit. Sunt unele fracţiuni creştine,
unele secte, care înainte de cina Domnului îşi spală picioarele
unii altora. Însă în Ortodoxie şi în general nu s-a
încetăţenit acest lucru.
Însă
duhovniceşte e absolut necesar. Ce înseamnă duhovniceşte e
absolut necesar? Înseamnă că lucrul acesta trebuie făcut în
duh. Ce înseamnă să speli picioarele cuiva? Două lucruri
înseamnă. Să-l faci curat şi să-l consideri mai presus
de tine. Duhovniceşte, lucrul acesta trebuie neapărat făcut.
Să-l consideri pe fratele tău, pe omul de lângă tine mai
presus de tine, nu pentru că are o poziţie specială care îi
dă dreptul la o cinstire, ci pentru că e omul de lângă tine,
e omul la care trebuie să te referi. Şi ştiţi că
la spălarea picioarelor Sf. Apostol Petru a avut nişte
ezitări, nişte împotriviri, puternice chiar. A zis: "Doamne,
Tu să-mi speli mie picioarele?" Şi Domnul Hristos i-a zis:
"Ceea ce fac acum, tu nu înţelegi dar mai târziu vei
înţelege". Şi el încă o dată a zis:
"Niciodată nu o să-mi speli picioarele". Şi atunci
i-a spus Domnul Hristos: "Dacă nu te voi spăla, nu ai parte
cu Mine". Înseamnă că te împotriveşti, înseamnă
că nu eşti ucenic, înseamnă că eşti împotrivitor,
eşti în situaţia aceea în care ai zis "Doamne, să nu Ţi
se întîmple una ca aceasta" şi când ţi-am spus că
"nu cugeţi ale lui Dumnezeu ci cugeţi ale oamenilor"
(Matei 16, 23).
În
sfârşit, al treilea eveniment care mă impresionează este
Înălţarea Domnului Hristos în înţelesul acesta că
Domnul Hristos i-a binecuvântat pe ucenicii Săi la Înălţare.
E ceva extraordinar. De câte ori te gândeşti la Domnul Hristos să
te gândeşti la Domnul Hristos Cel binevoitor. Cel care Se pleacă
spre om. Sigur că atunci când vorbim despre Întruparea Fiului lui
Dumnezeu, lucrul acesta îl exprimăm că Dumnezeu S-a făcut
om, că a găsit modalitatea să Se apropie de om, că S-a
smerit pe sine ca să-l ridice pe om, că S-a coborât până
unde era omul ca să-l ridice pe om până unde este firea
omenească din persoana Mântuitorului. Dar parcă nu înţelegem
lucrul acesta aşa de bine cum îl înţelegem când ne gândim că
a spălat picioarele ucenicilor, deşi e mai mare Întruparea Fiului
lui Dumnezeu decât spălarea picioarelor ucenicilor, şi nu
înţelegem lucrul acesta aşa de bine cum îl înţelegem când
ştim că Domnul Hristos S-a Înălţat la cer
binecuvântându-i pe oameni. E extraordinar.
În
legătură cu Înălţarea Domnului Hristos mai avem
relatări şi în Faptele Sf. Apostoli de unde aflăm, între
altele, că Domnul Hristos a mai stat cu ucenicii Săi încă 40
de zile după Învierea Sa din morţi, de aceea Înălţarea
ca sărbătoare este totdeauna în a 40-a zi după Paşti,
într-o zi de joi. Tot în Faptele Apostolilor Sf. Evanghelist Luca
relatează că au apărut lângă ucenicii Domnului Hristos
doi îngeri care le-au spus: "Bărbaţi galileeni, de ce staţi
privind la cer? Acest Iisus pe care L-aţi văzut
înălţându-Se, aşa va şi veni" (Fapte 1, 11). Deci
i-a încredinţat despre a doua venire a Mântuitorului Hristos.
E
important de reţinut, şi nu ţine de taina
Înălţării, de faptul Înălţării, aceea că
după ce Domnul Hristos S-a înălţat la cer sau în timpul când
se înălţa la cer, cât L-au mai văzut ucenicii şi
după aceea, ucenicii s-au închinat Domnului. Nu a fost pentru prima
dată când s-au închinat, avem şi alte relatări în Sf.
Evanghelie că ucenicii s-au închinat Domnului Hristos, sau şi
alţii s-au închinat Domnului Hristos. De exemplu tânărul bogat,
femeile mironosiţe, când s-au întâlnit după Înviere cu Domnul
Hristos, se spune că s-au închinat Lui. Magii s-au închinat Domnului
Hristos la Naşterea Lui din Preasfânta Fecioară, îndată
după ce S-a născut; au fost mai multe situaţii când Domnul
Hristos a primit închinare din partea oamenilor, dar la Înălţare
a fost închinarea pe care i-au adus-o ucenicii ca Celui ce S-a
înălţat la cer.
Binecuvântarea
Domnului aduce închinarea omului. Închinarea omului aduce bucurie. Bucuria
aduce laudă şi binecuvântare. Căci se spune: "Pe când
îi binecuvânta S-a înălţat la cer", ucenicii s-au închinat
Domnului Hristos care-i binecuvânta, apoi s-au întors la Ierusalim "cu
bucurie mare" şi "erau totdeauna în templu lăudând
şi binecuvântând pe Dumnezeu". S-ar putea întâmpla ca cineva
să ştie că Sf. Isaac Sirul defineşte rugăciunea ca
"o bucurie care revarsă mulţumire". Aşa zice Sf.
Isaac Sirul. Ce este rugăciunea după Sf. Isaac Sirul? O bucurie
care înalţă mulţumire. Aşa s-a întâmplat la
Înălţarea Domnului Hristos. Domnul Hristos i-a binecuvântat pe
ucenici, ucenicii s-au închinat, deci binecuvântarea Domnului aduce
închinarea omului, închinarea a fost înmulţitoare de bucurie,
căci s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi aici vreau
să mai facem o legătură între începuturile vieţii
pământeşti a Domnului Hristos şi sfârşitul, adică
Înălţarea la cer, în sensul că atunci când S-a născut
Domnul Hristos, tot din relatarea Sf. Evanghelist Luca ştim că
păstorilor din Betleem îngerul binevestitor le-a spus: "Iată
vă binevestesc vouă - ce? - bucurie mare care va fi pentru tot
poporul, că vi s-a născut vouă Mântuitor care este Hristos
Domnul" (Luca 2, 10-11).
Sf.
Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, în cap. 2 are câteva gânduri
în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos, dar nu cu
Înălţarea ca eveniment, ci cu Înălţarea ca fapt
recunoscut de către Dumnezeu şi de către sufletul omenesc.
Şi anume, porneşte cu faptul că doreşte ca în
credincioşi să fie simţirea care a fost în Iisus Hristos:
"Să aveţi în voi simţirea care a fost în Iisus
Hristos". Aşa îşi începe Sf. Apostol Pavel gândurile în
legătură cu aceasta. Şi spune ce simţire are în vedere:
"Care, în chipul lui Dumnezeu fiind, nu a ţinut ca la o
pradă la asemănarea Sa cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine
chipul robului luând şi ascultător făcându-Se până la
moarte şi moarte de cruce". Şi adaugă: "Pentru
aceea şi Dumnezeu L-a înălţat pe El şi I-a dăruit
Lui nume mai presus de orice nume, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul
să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti
şi al celor de dedesubt şi toată limba să
mărturisească că Domn este Iisus Hristos întru mărirea
lui Dumnezeu" (Filipeni 2, 5-11). În cuvintele acestea, Sf. Apostol
Pavel are în vedere Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Jertfa Fiului lui
Dumnezeu, bineînţeles Învierea, şi pomeneşte în special
Înălţarea, că "L-a înălţat pe El şi I-a
dat Lui nume mai presus de tot numele". De aceea a făcut acestea,
"ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor
cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt
şi să mărturisească toată limba că Domn este
Iisus Hristos întru mărirea lui Dumnezeu".
Sf.
Apostol Pavel în Epistola către Filipeni are în vedere concepţia
de atunci despre lume, despre univers. Şi priveşte universul ca o
existenţă în trei etaje: pământul la mijloc, pe care
trăiesc oamenii, sus cerul şi sub pământ, iadul. "L-a
înălţat pe El şi I-a dăruit Lui nume mai presus de tot
numele ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece",
adică orice om să recunoască Înălţarea şi
să aducă mărire lui Dumnezeu, mărire Mântuitorului ca
Celui înălţat. Şi aceasta să o facă - genunchii
să şi-i plece - "şi cele cereşti, şi cele
pământeşti, şi cele de dedesubt". Toate categoriile de
oameni care există.
Sf.
Apostol Pavel, se înţelege, vorbeşte în limbajul oamenilor de
atunci, în concepţia de atunci, care nu e o concepţie care
trebuie neapărat să rămână aşa cum a prezentat-o
Sf. Apostol Pavel - ca şi când ar zice cineva: păi, dacă a
zis Sf. Apostol Pavel că e aşa, atunci aşa - e un fel de a
vorbi în fond. Pentru că acum numai Dumnezeu ştie unde mai e
susul şi unde mai e josul, dacă e vorba după
concepţiile de acum, care sunt concepţii ştiinţifice
şi care nu pot fi în general contestate. Acestea nu sunt lucruri care
ţin de credinţă. De credinţă ţine faptul
că Dumnezeu e conducătorul şi toată rânduiala care este
e făcută de Dumnezeu. Cum ni se descoperă, cum vom şti
despre acestea, nu ne surprinde nimic. Nu ne surprinde, de exemplu faptul
că între pământ şi cer nu există compartimente, nu
există un perete, un zid care desparte cerul de pământ şi
aşa mai departe. Nu cade cerul nostru când vin oamenii şi ne
spun: "am zburat până în lună şi nu am găsit
cerul". Nu l-am găsit pentru că cerul e altceva. Chiar Sf.
Ioan Gură de Aur spune că noi ştim că este cer dar nu
ştim ce e cerul. Cerul e locul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu e
mărginit într-un loc anume, ci e pretutindeni. Şi dacă
Dumnezeu e pretutindeni şi cerul e pretutindeni. Nu ştim, nu avem
elemente care să ne formeze o concepţie anume despre cer. Cine
poate spune ce e cerul? Cerul e ceva mai presus de înţelegerea
noastră.
Poate
că cineva a citit predicile lui Iile Miniat. Au apărut nu demult
predicile lui Ilie Miniat şi acolo este o predică despre rai.
Şi în predica aceasta despre rai Ilie Miniat zice de mai multe ori:
"O, raiule, noi putem să te dobândim dar nu putem să te
înţelegem". Tot aşa e şi cu cerul. Ştim că
este cer, nu ştim ce este. Ştim că este cer - e locul lui
Dumnezeu - şi zicem că este pretutindeni fiindcă şi
Dumnezeu e pretutindeni. Ştim că este cer şi sufletul
omenesc îl numim de multe ori cer, dacă vine Preasfânta Treime în
sufletul omenesc. Maica Teodosia are o poezie, "Cer nou", poate
unii o cunoaşteţi de la Timişoara că aţi auzit-o
de la mine:
Grăit-am
ieri cu Domnul prin lacrimi, şi am spus:
De
noi cum nu Ţi-e silă, preascumpul meu Iisus?
Cum
nu-Ţi întorci Tu faţa cu silă de la noi,
Şi
cum mai vrei să suferi, făptura de noroi?
Cum
vrei să calce-n lume piciorul Tău curat,
Cel
care peste aripi de îngeri a călcat?
Cum
poala preacurată, Stăpâne, n-o fereşti,
În
tină omenească să nu Ţi-o murdăreşti?
Cum
poţi să suferi Doamne miros de putregai,
Când
ai tămâia dulce a crinilor din rai?
Cum
poţi să rabzi ocara, Tu, Doamne preaslăvit?
Cum
suferi bezna noastră, Tu, soare strălucit?
Şi
cum fiind căldura iubirilor cereşti,
În
inima mea rece Tu vrei să locuieşti?
Tu,
Cel ce stai în cerul cu mari luminători,
În
iadul meu, Stăpâne, cum vrei să Te cobori?
Ca
Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu
Ieşi
de la mine Doamne că păcătos sunt eu.
Dar
n-ai plecat, ba încă cu pasul Tău curat
Ai
coborât tot cerul în iadul meu spurcat.
Cu
pasul Tău pe mine de tot m-ai curăţit,
Cu
raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit,
Cu
focul Tău pe mine cel rece m-ai aprins,
Şi
peste sărăcia mea goală ai întins
Un
colţ al hainei Tale, şi m-ai făcut bogat,
Mi-ai
dat inel, coroană, porfiră de-mpărat,
Mi-ai
încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput,
Şi
sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut,
În
sufletul meu astăzi, Tu Însuţi locuieşti,
Cu
Maica Preacurată, cu cetele cereşti.
Şi
pentru toate-acestea Iisuse preaiubit,
În
cerul nou din suflet, să fii în veci slăvit.
Sigur
că ideea aceasta că sufletul omenesc poate să fie cer vine
şi de acolo că Maica Domnului a fost numită şi e
gândită ca cer. Să ne gândim la o alcătuire de la slujba
Ceasului I unde zicem: "Cum te vom numi pe tine ceea ce eşti cu
dar dăruită? Cer, că ai răsărit pe Soarele
dreptăţii?" Deci Maica Domnului e cer, credincioşii
care-L primesc pe Domnul Hristos în suflet împreună cu Tatăl
şi cu Duhul devin cer, aşa că cerul poate fi pretutindenea,
poate fi în sufletul omului, poate fi undeva în univers, dar toate acestea
sunt lucruri pe care le gândim în legătură cu Înălţarea
Domnului Hristos.
Se
pune acum o problemă, dacă nu ştim ce-i cerul, cum spunem
că Domnul Hristos S-a înălţat la cer? Unde S-a
înălţat? Ştiţi ce înseamnă aceasta, că Domnul
Hristos S-a înălţat la cer? Înseamnă că nu mai
trăieşte în condiţiile de timp şi spaţiu în care
trăim noi, că trupul Lui îndumnezeit e altfel decât trupurile
noastre, în alte condiţii, că S-a înălţat mai presus de
ceea ce putem gândi noi despre Înălţare. Doar de aceea e taina
Înălţării. Ceea ce ne interesează pe noi nu e atât locul
unde se găseşte firea omenească a Domnului Hristos, pentru
că firea omenească a Domnului Hristos se găseşte
undeva, într-un loc anume, omul e făcut în aşa fel să nu
poată fi peste tot şi nici umanitatea din Fiul lui Dumnezeu nu e
peste tot. Dumnezeirea Lui e peste tot. Trupul Domnului nostru Iisus Hristos
în chip tainic e în Sf. Euharistie, dar trupul cel luat din Preasfânta
Fecioară, trupul cel cu care Domnul Hristos S-a răstignit şi
a înviat şi S-a înălţat la cer e într-un loc anume, noi nu
ştim unde. Nu ştim condiţiile, nu ştim pentru că
nu ni s-a descoperit, şi dacă e vorba, într-un fel nici nu ne
interesează, taina o lăsăm să fie taină. Ceea ce
ne interesează pe noi este că Domnul Hristos nu mai e în
condiţia în care trăim noi, e undeva mai presus de ceea ce putem
gândi noi. Şi apoi important este pentru noi, când ne gândim la
Înălţarea la cer a Domnului Hristos, unde se găseşte
Domnul Hristos în raport cu noi, faţă de noi. E înălţat
mai presus de noi?
Sf.
Maxim Mărturisitorul are în Filocalie vol. II nişte aprecieri în
scrierea "Capetele despre cunoştinţa de Dumnezeu",
capetele gnostice. Are nişte aprecieri în legătură cu faptul
acesta, că dacă credem în Domnul nostru Iisus Hristos ca
înălţat la cer, atunci trebuie ca gândurile noastre să fie
grupate în legătură cu Domnul Hristos Care e mai presus de noi.
Adică să nu-L coborâm pe Domnul Hristos la măsurile noastre,
să nu-L coborâm pe Domnul Hristos la condiţiile noastre, ci
să-L lăsăm pe Domnul Hristos mai presus de noi şi
să se grupeze toate gândurile noastre în legătură cu Domnul
Hristos Cel înălţat. Dealtfel noi nu ne mai putem gândi altfel la
Domnul Hristos decât la Domnul Hristos Cel înălţat la cer. Cum
S-a înălţat, unde Se găseşte, iată nişte
taine. Taine pe care nu le-a elucidat nici Biserica şi nu le putem
elucida nici noi. Taine în faţa cărora ne plecăm cu mintea
cum s-a plecat Sf. Apostol Petru când L-a simţit mai presus de el
şi a zis: "Du-Te de la mine Doamne căci sunt om
păcătos", sau când a zis: "Pentru cuvântul Tău
arunc mreaja în mare". Părintele Arsenie zicea că noi avem
mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună
fără discuţie.
Dragi
ascultători, dacă e vorba să vorbim despre
Înălţarea Domnului Hristos, trebuie să vorbim despre
Înălţarea Domnului Hristos măcar în perspectiva pe care ne-o
prezintă Biserica la Înălţarea Domnului Hristos, la
sărbătoarea Înălţării, când ne spune că
Înălţarea e dumneziască.
Despre
Maica Domnului la Înălţarea Domnului Hristos spunem că e mai
presus de minte şi de cuvânt. Dacă Maica Domnului care-i om, e
mai presus de minte şi de cuvânt, ce putem zice despre Domnul Hristos
şi despre cele ale Lui, care e mai presus de tot ce poate omul cugeta
şi spune, cum zice Sf. Simeon Noul Teolog. Nu ajunge gândul până
la Domnul Hristos. Domnul Hristos Se coboară la gândurile noastre ca să
ne înalţe mai presus de noi, dar taina rămâne taină. Şi
noi recunoaştem tainele şi credem în ele şi dăm
slavă lui Dumnezeu pentru ce ştim şi pentru ce nu ştim
şi ne silim să avem o credinţă care să ne ridice
şi pe noi.
Care-i
calea înălţării? Pentru că să ştiţi
că viaţa creştină, după Botez, trebuie să fie
o viaţă în Înviere. Sf. Apostol Pavel în Epistola către
Romani are nişte aprecieri în legătură cu Botezul şi
spune că omul cel vechi a murit şi a înviat omul cel nou. La
Botez, la slujba botezului, preotul spune către candidatul la botez:
"Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfinţitu-te-ai,
spălatu-te-ai în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf.
Duh". S-au întâmplat nişte lucruri care sunt începutul
vieţii pozitive, vieţii creştine şi pentru că
Botezul este moarte şi înviere, viaţa trebuie să fie în
Înviere. Dacă am înviat împreună cu Hristos, atunci nu mai avem
altceva de dorit decât să ne şi înălţăm
împreună cu El. Înălţarea, într-un fel, începe de pe pământ,
înainte de moarte. Cei mai mulţi oameni cred că la moarte se
întâmplă toate, atunci înviezi, atunci te înalţi, atunci intri în
împărăţia lui Dumnezeu. Nu e aşa! Eşti în
împărăţia lui Dumnezeu prin viaţa creştină,
dacă duci o viaţă de om din împărăţie, pentru
că există om care nu e în împărăţia lui Dumnezeu,
care chiar dacă a fost botezat, a murit din nou, iarăşi e în
păcate. Sf. Apostol Pavel vorbeşte despre oameni care, deşi
au înviat, de vii sunt morţi. Sf. Dimitrie al Rostovului spune că
mulţi oameni poartă suflet mort în trupul cel viu. În pilda cu
fiul risipitor se spune că a zis tatăl: "Fiul meu acesta a
fost mort şi a înviat, a fost pierdut şi s-a aflat" (Luca
15, 24). Deci iată, sunt nişte învieri înainte de Înviere. Sf.
Ioan care a scris "Scara", vorbind despre nepătimire spune
că nepătimirea este "cerul cel de pe pământ"
şi mai spune că "nepătimirea este învierea sufletului
înainte de învierea trupului". Aşa că noi suntem
candidaţi la înălţare.
Întrebarea
se pune - acum după ce şi ştim şi nu ştim despre
Înălţare, după ce ştim că e taină - care e
calea înălţării noastre? Cred că la unii v-a şi
venit în minte: calea înălţării noastre e smerenia. Sf.
Apostol Pavel zice că L-a înălţat Dumnezeu pe Fiul Său
- se înţelege, după firea omenească, pentru că
dumnezeirea a fost totdeauna înălţată - pentru că S-a
pogorât, S-a deşertat pe Sine, a trăit o viaţă de
deşertare. Ce înseamnă de deşertare? O viaţă în
care nu şi-a afirmat dumnezeirea Sa decât în mod întâmplător
şi foarte reţinut. Asta înseamnă deşertare. Nu S-a
manifestat cu toată dumnezeirea, cu toată capacitatea Lui aici pe
pământ. A făcut minuni, le-a spus la oameni să nu spună
nimănui, toate le-a făcut în smerenie. Pentru că
condiţia vieţii creştine este smerenia. Fără
smerenie nu există înaintare. Dar să ştiţi că
smerenia nu e ostentativă, că eu sunt cel păcătos, eu
sunt cel mai nu ştiu ce, aceasta e o modă. Dacă nu
simţi tu în sufletul tău smerenie, nu numai în înţelesul
că ai făcut păcate, căci smerenia e de mai multe
feluri. Există o smerenie a omului păcătos, o smerenie a
vameşului care-şi recunoştea păcatele, o smerenie a
femeii păcătoase care recunoştea că a făcut
păcate şi cerea ajutor de la Dumnezeu. De fapt aceasta nu e atât
smerenie, cât conştiinţa păcătuirii. Domnul Hristos nu
a avut o astfel de smerenie, că nu a putut-o avea. Fiul lui Dumnezeu
nu avea păcate. A afirmat El însuşi lucrul acesta când a zis:
"Cine mă va vădi pe Mine de păcat?" (Ioan 8, 46).
Deci nu putea avea o astfel de smerenie, dar şi o smerenie care
înseamnă conştiinţa păcătoşeniei este o
smerenie care înalţă, pentru că te angajează să nu
mai fii păcătos. Dacă eşti păcătos să nu
mai fi. Când îţi recunoşti păcatul e un semn bun. Şi
mai există o altă smerenie, smerenia sfinţilor. Smerenia
aceasta a avut-o de exemplu Maica Domnului, care a zis "Iată
roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău" (Luca 1, 38).
Care s-a supus şi a zis: "a căutat spre smerenia roabei
Sale" (Luca 1, 48). O astfel de smerenie a avut Sf. Ioan
Botezătorul care a zis că el e prietenul mirelui şi se
bucură de mire şi că "Acela - adică Domnul Hristos
- trebuie să crească, iar eu să mă micşorez"
(Ioan 3, 30).
Sf.
Isaac Sirul zice că smerenia adevărată are cel care a trecut
prin conacele tuturor virtuţilor. Deci cel care şi-a agonisit
virtutea, acela trebuie să fie smerit, cu o smerenie pe care o
apreciază cumva Sf. Petru Damaschin spunând că omul când face
binele este colaborator al lui Dumnezeu, şi cu cât faci mai mult bine,
cu atât trebuie să fii mai smerit, gândindu-te că Dumnezeu te-a
ales ca să fii angajat al Lui, să fii colaborator al Lui la
împlinirea binelui. Orice virtute pe care o realizăm în suflet ne
deschide calea spre înălţare. Dar o cale spre înălţare
lămurită de Sf. Apostol Pavel este în Epistola către
Coloseni cap. 3, unde zice el, descrie el: "Cugetaţi cele de sus
nu cele de pe pământ, unde Hristos este de-a dreapta lui Dumnezeu.
Că voi aţi murit şi viaţa voastră este
ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Deci lepădaţi şi voi
toate acestea, omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ:
curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi zgârcenia care este
o închinare la idoli, lepădaţi şi voi toate acestea, mânia,
iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din
gura voastră, nu vă minţiţi unii pe alţii".
Desfiinţarea păcatului este cale către înălţare.
Şi apoi adăugarea virtuţilor:
"Îmbrăcaţi-vă ca aleşi ai lui Dumnezeu,
sfinţi şi preaiubiţi cu milostivirile îndurărilor, cu
bunătatea, cu blândeţea, cu smerenia, cu
îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii,
iertând unul altuia şi peste toate îmbrăcaţi-vă cu
dragostea care este legătura desăvârşirii şi pacea lui
Hristos care covârşeşte toată mintea, să
stăpânească în inimile voastre" (Coloseni 3, 2-15). Asta-i
calea înălţării.
E
bine să avem în vedere încă ceva, şi anume că pe
acelaşi munte în care Domul Hristos a suferit în grădina
Ghetsimani, S-a smerit înaintea lui Dumnezeu, de pe acelaşi munte S-a
înălţat la cer. Pentru că există o legătură
între smerenie şi înălţare. Vrea cineva să se
înalţe cu Domnul Hristos? Trebuie să fie smerit. După
puterea lui. Bineînţeles că Domnul Hristos nu va cere de la noi
lucruri pe care nu le putem avea, dar în orice caz să le avem în
vedere. Şi în măsura în care mergem pe calea
înălţării noastre, unită cu Înălţarea
Domnului Hristos, vom cunoaşte mai bine şi mai curând, vom
cunoaşte mai mult din taina Înălţării. În orice caz, oricât
am cunoaşte, taina Înălţării rămâne taină.
Şi dacă mărturisim, dacă dăm mărturie despre
Înălţarea Domnului Hristos, să ştiţi că
altă mărturie mai bună nu putem avea decât aceea întru
smerenie. "Cel ce se smereşte pe sine se va
înălţa" (Luca 18, 14). Îl va înălţa Domnul
Hristos. Aşa se întâmplă cu cei care se gândesc la taina
Înălţării, care au în vedere taina Înălţării
Domnului Hristos, care se uimesc de Înălţarea Domnului Hristos,
dar care ştiu totodată că taina rămâne taină.
Dumnezeu să ne lumineze!
O întrebare: dacă la fiecare sărbătoare se
repetă în mod tainic Înălţarea?
Nu.
Se repetă în conştiinţa noastră. În realitate Domnul
Hristos nu se mai înalţă, căci e înălţat gata.
Domnul Hristos nu mai înviază, căci a înviat. Însă
sărbătorile sunt prilejuri de actualizare a acelor evenimente, la
care au participat cei care au participat, ca să avem şi noi
putinţa să participăm la acele evenimente. "Astăzi
Se naşte din Fecioară" zicem noi la sărbătoarea
Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos ca şi când lucrurile se
petrec în actualitatea noastră dar care de fapt nu se mai petrec, nu
se repetă, dar pentru noi este ca şi când am fi la peştera
din Betleem, chiar suntem chemaţi, suntem chemaţi să mergem
pe muntele Taborului la Schimbarea la faţă, suntem chemaţi
să mergem la mormântul Mântuitorului la Paşti, dar toate acestea
sunt în duh, nu sunt repetate ca evenimente, ci ca sărbători
doar.
Ce ne puteţi spune despre spălarea picioarelor în duh?
Ceea
ce am spus. De fapt am explicat că a spăla picioarele în duh
înseamnă a-l curăţi pe omul de lângă tine, a-l
dezvinovăţi, a-l despovăra, a-l face curat, pentru că
spălarea are rostul de a-l face curat. Adică să nu-l
judecăm şi să nu-l defăimăm şi să nu-l
bruscăm, ci să-l curăţim, să-l facem din murdar,
dacă este, curat, prin spălarea pe care i-o aducem. Şi mai
este încă ceva: să-l cinstim, adică să-l
respectăm, să ne considerăm mai prejos de el. "Unii pe
alţii mai de cinste făcându-vă" (Filipeni 2, 3), scrie
Sf. Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, sau în Epistola
către Romani: "În cinste unii altora daţi-vă
întâietate" (Romani 12, 10). Vedeţi că în ce priveşte
iubirea de aproapele, măsura este să iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi, dar în ceea ce priveşte cinstirea,
zice unul pe altul mai de cinste făcându-vă. E mai presus de
cinstirea pe care ne-o dorim nouă înşine, mai mult să
dăm. Şi ştiţi că Domnul Hristos când a fost
cinstit de o femeie care a turnat peste El mir, aşa de mult a
cinstit-o pe acea femeie şi fapta ei, încât a zis că oriunde se
va propovădui Evanghelia, să se spună şi ce a
făcut ea, spre pomenirea ei. Deci Domnul Hristos ţine la lucrul
acesta, ca noi să fim unii faţă de alţii cinstitori.
Ori cinstirea - pe mine m-ar stingheri de exemplu dacă cineva ar vrea
să-mi spele picioarele, căci acesta e un lucru care îl face
fiecare singur, dar - în duh suntem datori să o facem şi o facem
prin aceea că aducem cinstire oamenilor din jurul nostru şi prin
aceea că ne silim să-i curăţim, să-i avem
curaţi, să-i facem noi înşine curaţi.
Părinte, ce ne puteţi spune în legătură cu ceea
ce se relatează în cap. 15 din Epistola către Corinteni în
legătură cu Învierea lui Hristos şi învierea noastră
şi afirmaţia pe care aţi făcut-o că nu se
ştie unde este trupul omenesc al lui Hristos?
Nu
se ştie! Cine ştie? Zicem că e la cer, nu? Iar trupurile
noastre vor fi asemănătoare trupului lui Hristos înviat, atât
ştim din învăţătura Bisericii. Mai mult nu ştim.
Nu a văzut nimeni un trup ca acela al Domnului Hristos care a
străbătut prin piatră şi care a străbătut
prin uşile încuiate.
Părinte, ne puteţi spune ce deosebiri sunt între mântuire
şi desăvârşire?
Da.
Mântuire înseamnă eliberare, scăpare de ceva care se
împotriveşte, de exemplu de păcat, de moarte, de
suferinţă, iar desăvârşirea este deplinătate, e
perfecţiune. Sunt trei etape în concepţia ortodoxă:
mântuirea, desăvârşirea şi îndumnezeirea. Mântuirea e
începutul în înţelesul că cel mântuit nu mai e stăpânit de
patimi şi de păcate. Citiţi de exemplu în Epistola Sf.
Apostol Pavel către Corinteni, în prima epistolă în cap. 6 unde
se spune: "Nu vă faceţi socoteli greşite. Nici
desfrânaţii, nici cei lacomi de avere, nici hoţii, nici cei
răi de gură, nici beţivii nu vor intra în împărăţia
lui Dumnezeu". Şi după aceea adaugă: "Aşa
aţi fost unii dintre voi dar v-aţi curăţit, v-aţi
spălat, v-aţi îndreptat". Asta înseamnă că sunt pe
calea mântuirii pentru că mântuirea de fapt este un proces, nu este un
lucru care se realizează într-o anumită clipă. În orice caz,
la Botez se consideră că omul e mântuit şi că celelalte
câte urmează sunt ale omului mântuit. Ei, mântuirea nu e totul, e
undeva la început. Pe baza acestei situaţii noi, pe legătura
aceasta cu Dumnezeu care se realizează în mântuire, omul
înaintează în virtuţi şi merge spre desăvârşire.
Desăvârşirea la care suntem chemaţi e desăvârşirea
Tatălui ceresc, iar desăvârşirea Tatălui ceresc ne este
prezentată de Domnul Hristos în raport cu iubirea. Zice: "ca
să fiţi fii Tatălui vostru Celui din ceruri care răsare
soarele peste cei buni şi peste cei răi, trimite ploaia peste cei
drepţi şi peste cei nedrepţi", şi la urmă
zice "fiţi dar voi desăvârşiţi precum Tatăl
vostru Cel din ceruri desăvârşit este" (Matei 5, 45-48). Sf.
Apostol Pavel în Epistola către Coloseni zice:
"Îmbrăcaţi-vă cu iubirea care e legăura
desăvârşirii" - deci tot iubirea o are în consideraţie
în legătură cu desăvârşirea. Iar Sf. Isaac Sirul,
întrebat fiind ce este desăvârşirea, zice: "o prăpastie
de smerenie". Deci o smerenie fără sfârşit. Şi pe
considerentul acesta s-a ajuns la gândul că desăvârşirea
trebuie urmărită mai ales în două lucruri, şi anume în
smerenie şi în iubire. Dar desăvârşire în general
înseamnă deplinătate. Să nu te mulţumeşti
niciodată cu puţinul pe care l-ai făcut, dar nici să nu
te tânguieşti că nu ai făcut destul, ci să fii angajat
totdeauna spre mai mult şi spre mai bine şi spre mai frumos.
Până ajungi la desăvârşirea fără hotar, că nu
se poate spune că cineva, într-un moment dat, a ajuns la
desăvârşire, la deplinătate, la perfecţiune şi mai
ales la desăvârşirea Tatălui ceresc. Sf. Isaac Sirul spune
că desăvârşirea e fără hotar. Şi apoi -
bineînţeles că lucrurile acestea nu sunt cu graniţe între
ele, până aici e mântuirea de aici încolo e desăvârşirea,
toate lucrurile acestea merg unele cu altele, sunt amestecate în viaţa
duhovnicească - urmează îndumnezeirea care constă în
lucrarea lui Dumnezeu asupra omului. Când face Dumnezeu ceea ce omul nu mai
poate face.
În episodul pescuirii minunate după Înviere se specifică
un anumit număr de peşti. Are vreo semnificaţie?
153
de peşti. Nu ştiu dacă are vreo semnificaţie. În
Filocalie este la Evagrie Ponticul un cuvânt despre rugăciune care e
constituit în 153 de capete. Are el, acolo, nişte gânduri, dar nu
ştiu. Poate să simbolizeze ceva dar nu ştim ce anume.
Şi, de fapt, poate că nu atât se spune numărul, cât se
arată minunea. Că zice: "Şi atâţia fiind,
totuşi mreaja nu s-a rupt". Asta o ştiu pescarii. Noi, care
nu pescuim nu ştim nici cât au fost de mari şi nici când se rupe
mreaja dacă sunt atâţia sau atâţia peşti. Şi totuşi,
fiind 153, mreaja nu s-a rupt. Înseamnă că de fapt numărul
acesta se afirmă mai mult pentru a se scoate în evidenţă
minunea, nu pentru simbolismul numărului.
Înălţarea Domnului -
sărbătoare eroică şi sfântă
Potrivit spuselor Cărţilor Sfinte
Înălţarea Domnului la ceruri a avut loc pe muntele
Măslinilor, munte adesea vizitat de către Mântuitorul Hristos în
timpul lucrării sale pământeşti şi care se află în
partea de răsărit a Ierusalimului.
Pe acest munte sfânta împărăteasă
Elena, mama sfântului împărat Constantin cel Mare, a ridicat o
frumoasă Biserică, întru prea mărirea
Înălţării Domnului. Însă, în cursul vremii biserica
aceasta a fost de mai multe ori distrusă de mâini ucigaşe
păgâne şi tot de-atâtea ori a fost rezidită de evlavioase
mâini creştine. Istoric, la ocuparea Palestinei de către
musulmani, ea a fost distrusă cu totul, lăsându-se însă
neatinsă o piatră, care poartă urma unui picior, pe care
sfânta Tradiţie îl socoteşte a fi urma piciorului stâng al
Domnului Iisus. Acest respect arătat de către musulmani
faţă de piatra miraculoasă e dovada respectului pe care
aceştia îl au faţă de
Iisus, socotindu-l ca pe un mare profet cu deschidere ecumenică
sfântă şi eroică spre Înălţarea Domnului cel
puternic în război, cel cu adevărat împăratul măririi
şi păcii privit în cer şi pe pământ cu bucurie şi
prăznuire, ca Omul desăvârşit în Iisus Hristos Fiul lui
Dumnezeu. Amin.
Preot iconom Alexandru Eugen Cornoiu Târgu-Jiu
|
