Şase secole de la întemeierea

bisericii ortodoxe româneşti neatârnate

 

Cronologie

 

Anul 1359: Întemeierea Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Domnitorul  Nicolae Alexandru – Vodă (1352-1364), dă asigurare scrisă Bizanţului că biserica Ţării Româneşti va fi supusă patriarhiei Bizanţului. Episcopul Iachint de la Vicina pe Dunăre se strămută la scaunul domnesc din Argeş. După Iachint va urma episcop grecul Hariton, fost protos al Muntelui Athos.

Anul 1364: Soseşte în Ţara Românească prea cuviosul părintele nostru Nicodim, chemat de rudele sale domnitorul Vlaicu (1364-1377) şi  Radu Vodă (1377-1383) în aceea vreme, Ban de Severin.

Anul 1369: Împăratul bizantin Ioan al V-lea Paleologul aderă la unirea cu Roma în speranţa obţinerii unui ajutor în faţa pericolului otoman.

Anul 1369, 25 noiembrie: Vlaicu Vodă (1364-1377) recunoaşte şi el liberul exerciţiu al credinţei catolice în Ţara Românească de îndată ce obţine zona Severinului. Totuşi, destul de diplomatic, în vederea stopării tendinţelor hegemonice ale regatului maghiar, asociază la domnie pe Radu până atunci Ban al Severinului.

Anul 1370: Continuând demersurile pentru a întări autoritatea asupra zonei, Vlaicu împarte în două mitropolia Ungro-Vlahiei, înfiinţându-se scaunul Severinului. Este numit mitropolit grecul Antim Critopol de către patriarh.

Anul 1381: Hariton moare, Antim al Severinului îi ia locul la Argeş. La Severin este numit mitropolit Atanasie, alt grec.

 

Anul 1386: Mircea cel Bătrân îi urmează lui Dan I Vodă (1383-1386) la tronul Tării Româneşti.

 

17 iulie 1393: – Imperiul Otoman cucereşte Ţaratul de Târnovo şi se învecinează acum cu Ţara Românească, pe Dunăre. Un context politic nefavorabil Bizanţului, tot mai ameninţat de otomani. In speranţa realizării unui front antiotoman, în cadrul căruia cele două state româneşti urmau să aibă un rol important, se prefigurează un sprijin necondiţionat dat mitropoliilor Ortodoxe ale Moldovei şi Tării Româneşti

 

Anul 1401: Moare grecul Antim.  Sub Mircea cel Bătrân având ca duhovnic pe „kir popa Nicodim, rugătorul domniei meale”are loc înscăunarea primului ierarh român, Teodor, înscris în pomelnicul Mitropoliei Române. Biserica Ortodoxă Română devine independentă.

 

 

Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi Sfântul Nicodim de la Tismana (1320-1406)

Întemeietorii bisericii ortodoxe româneşti neatârnate

 

 

BISERICA SUB MIRCEA CEL BĂTRÂN

Lectură-P.P. Panaitescu „Mircea cel Bătrân”, Bucureşti, 1944

 

 

Coperta tetraevangheliarului lui Nicodim

 

Mitropolia Ungro-Vlahiei. Mitropolia Ungro-Vlahiei fusese întemeiată la 1359, la rugămintea evlaviosului domn Nicolae Alexandru voievod, prin strămutarea episcopului Iachint de la Vicina pe Dunăre la scaunul domnesc din Argeş. Patriarhul ecumenic de la Bizanţ îngăduise strămutarea şi întemeierea unui scaun nou, numai cu anume condiţii: biserica Ţării Româneşti va fi supusă patriarhiei (domnul dăduse ,,asigurare cu jurământ şi înscris că va rămâne... toată Ungro-Vlahia sub Marea Biserică"). Aceasta înseamnă că numai patriarhul va numi la orice vacanţă a scaunului pe noul mitropolit (,,să se trimită de aci ca păstor şi arhiereu legiuit a toată Ţara Românească"). Şi de aceea toţi mitropoliţii urmau să fie greci trimişi de la patriarhie, cum au şi fost primii ierarhi ai bisericii muntene: Iachint, Antim Critopol, Hariton fost protos al Muntelui Athos şi Atanasie. Toţi semnează în greceşte în actele cunoscute de la dânşii. De altfel, hirotonia urma s-o primească mitropolitul muntean numai prezentându-se personal la Bizanţ (,,ei <românii> sa nu voiască vreodată a primi vreun arhiereu de aiurea, decât numai hirotonia şi trimiterea prea sfinţitei Mari Biserici"). Tot între condiţiile puse la întemeierea mitropoliei este şi aceea ca mitropolitul de la Argeş ,,sa facă parte din dumnezeescul şi sfântul sinod" (adică al patriarhiei)[1], deci să călătorească regulat la Bizanţ [[i]].

Aceste condiţiuni, care însemnau o situaţie subalternă a bisericii româneşti faţă de patriarhie, au fost întocmai până în domnia lui Mircea. În adevăr, când la 1370 s-a împărţit în două mitropolia Ungro-Vlahiei, înfiinţându-se scaunul Severinului, a fost numit mitropolit Antim Critopol de către patriarh [[ii]]. După moartea lui Iachint, în scaunul de la Argeş a fost numit tot de patriarh grecul Hariton protosul de la Athos, iar către 1381, murind acesta, Antim de la Severin a trecut în locul său, iar Atanasie, un alt grec, e numit la Severin. Pe aceşti doi ierarhi greci îi găseşte păstorind Mircea la urcarea lui în scaunul Ţării Româneşti [2]. În toată această vreme mitropoliţii Ţării Româ­neşti, câteodată amândoi împreună, se înfăţişează regulat la Constantinopol, iau parte la şedinţele sinodului patriarhal, ale cărui hotarari poarta iscaliturile lor şi ramân în capitala Imperiului Bizantin luni, ba chiar ani întregi. Astfel, între 1379-1383,12 acte sinodale poartă semnătura mitropolitului Antim [3]. La 1389, din februarie până în martie, Antim este la Constantinopol, iar în iulie apare acolo, în locul lui, Atanasie al Severinului. Dacă la 1392, în ianuarie, ambii mitropoliţi ai ţarii, Antim şi Atanasie, se înfăţişează ca martori în marele hrisov al lui Mircea pentru mănăstirea Cozia [4], Atanasie porneşte iar la Constantinopol, unde şade din noiembrie 1396 până în martie 1397 şi apoi iar din 1400 până în 1401 [5]. Aceşti ierarhi greci nici nu erau exclusiv ai Ţării Româneşti, ci împlineau şi anume funcţii în Răsărit. Hariton continua sa fie protos la Muntele Athos, iar Antim poartă titlul de ,,locţiitor al Nicomediei" (în Asia Mică) [6]. Această situaţie a continuat în prima parte a domniei lui Mircea cel Bătrân. Mitropolitul Antim se făcuse bătrân şi bolnav; la 1389 se retrasese din scaun şi îmbrăcase schima de pustnic, însă peste câtva timp, simţind că-i revin puterile, se instalează din nou în scaunul arhipăstoresc al ţării. Acest lucru provocase oarecare turburare, căci se calcaseră canoanele patriarhului Fotie, care nu îngăduiau aşa ceva. Totuşi, patriarhia primi reînscăunarea lui şi se pare că Antim a mai trăit până la adânci bătrâneţe, până la 1401 [7] [[iii]]. Aşadar, mitropoliţii noştri porneau adesea pe cale lungă cu corabia pe mare până la Bizanţ, stăteau acolo un an, doi şi se întorceau, poate mai învăţaţi.

 

In imagine:

„Adormirea Sfântului Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana”

Pictură din pridvorul Sfintei Mânăstiri Tismana

Dar la un moment dat se produce o schimbare radicală în situaţia bisericii române: mitropoliţii Ungro-Vlahiei nu se mai duc la Constantinopol să ia parte la sinod, nici măcar sa fie hirotonisiţi acolo, ci sunt unşi în ţară. Mai mult decât atât: nu mai sunt numiţi de către patriarh, ci de către domn şi de către ceilalti ierarhi ai ţării şi anume nu dintre greci, ci dintre români. Aceasta este situaţia bisericii române în veacul al XVI-lea până în epoca contemporană. Când şi de către cine s-a făcut această mare reformă, care înseamnă independenţa scaunului muntean faţa de cel patriarhal şi în acelaşi timp romanizarea ierarhiei bisericeşti? [[iv]] După 1401, nu mai avem nici o dovadă despre prezenţa vreunui ierarh român în sinodul din Bizanţ, dar aceasta nu este o dovadă peremptorie că de atunci datează reforma, pentru că actele patriarhiei din secolul al XV-lea, de la 1402 înainte, s-au pierdut, iar istoria bisericii muntene în acel veac e foarte rău cunoscută. Fără a avea izvoare precise, credem totuşi că cel care a făcut această reformă şi a obţinut de la patriarh recunoaşterea ei este Mircea eel Bătrân şi iată pe ce temeiuri:

În iulie 1401 patriarhia recunoaşte aceste drepturi bisericii Moldovei după un lung conflict. Iosif e recunoscut ca mitropolit al Sucevei, deşi era moldovean, ales de ţară şi hirotonisit în afară de autoritatea patriarhului. E probabil ca Mircea să fi obţinut cu acest prilej aceleaşi drepturi pentru biserica lui [[v]].

Tot în acel an patriarhul recunoaşte pentru prima oară mitropolitului Ungro-Vlahiei, un nou titlu, acela de ,,exarh al plaiurilor", adică al ţinuturilor româneşti de peste munţi, poate chiar peste toţi românii ortodocşi din Ardeal, care nu aveau mitropolie [8]. E posibil ca această înălţare în grad şi acordare de privilegii pentru mitropolia munteană, tocmai în anul când se recunoaşte independenţa celei de la Suceava, să fi corespuns şi cu recunoaşterea reformei amintite [[vi]]. La 1401 sau în jurul acestei date a murit bătrânul mitropolit Antim, care păstorea de la 1370. El este ultimul mitropolit grec cunoscut al ţării. După el urmează mitropolitul Teodor, însemnat în pomelnicul mitropoliei. Poate cu ocazia stingerii lui Antim s-a făcut alegerea noului ierarh roman [9].

Mircea, luptător pentru credinţă, stăpânitor cu mare faimă, aliat cu suveranii vecini, a avut mai multă vază şi trecere ca să obţie de la patriarh recunoaşterea independenţei bisericii române, aşa cum a avut şi Alexandru cel Bun în Moldova, decât oricare din palizii lui urmaşi din veacul al XV-lea, cărora ar trebui să le atribuim, în caz contrar, această reformă capitală.

Dacă aceste deducţii sunt îndreptăţite, atunci putem să numim pe Mircea întemeietor al ierarhiei bisericii naţionale şi independente, un nou titlu de glorie, pe lângă cele cunoscute ale marelui domn.

 

NOTE



[1][1] Toate pasagiile reproduse din  tomosul patriarhal din 1359, Hurmuzaki, Documente, XIV-1, p.1-4 şi din scrisoarea trimisă de patriarh cu acest prilej domnului Ţării Româneşti, ibidem, p. 4-6.

[2][2] Pentru începuturile bisericii Ţării Româneşti, C. Marinescu, Înfiintarea mitropoliilor în Ţara Românească şi Moldova, AARMSI, s. Ill, 1924, şi A. Sacerdoteanu, Ceva despre mitro-politul Hariton al Ungro-Vlahiei, extras din Biserica Ortodoxa Română, LIV, 1936, N. Dobrescu, Întemeierea mitropoliilor şi a celor dintâi mânăstiri din ţară, Bucuresti, 1906, idem, Din istoria bisericii române. Secolul al XV-lea, Bucuresti, 1910, N. Iorga, Istoria bisericii române, ed. II, 1,1928, p. 28-59.

[3][3] Hurmuzaki, Documente, XIV-1, p. 11-12.

[4][4] P. P. Panaitescu, op. tit, p. 57.

[5][5] Hurmuzaki, op. tit.,XIV-1, p. 12-13 şi 24-31. La 1370 Iachint se scuzase către patriarh că n-a putut îndeplini călătoria la Constantinopol ,fiind bolnav, ibid. p. 7-8.

[6][6] Ibidem, p. 12.

[7][7] N. Dobrescu, Din istoria bisericii române, p. 12-13. La 1401 patriarhul scrie mitropolitului Ungro-Vlahiei, fără a-1 numi (Hurmuzaki, Documente, XIV-1, p. 30-31), e posibil să fie tot Antim, cum argumentează Dobrescu, op. tit., p. 10. Iorga în regestul documentului publicat în colecţia Hurmuzaki a pus chiar numele lui Antim, care nu se afla în text, ceea ce a înşelat pe unii cercetatori, d.e. C. Marinescu, op. cit., p. 8 (254).

[8][8] Actul din 1401 al patriarhului, Hurmuzaki, Documente, XIV-1, p. 30-31. Cf. A. Bunea, Ierarhia românilor din Ardeal şi Ungaria, Blaj, 1904, p. 108-112.

[9][9] N. Dobrescu, Din istoria bisericii române, p. 20-24, socoate pe Teodor, după nume, ca grec. Dar cum e vorba de un nume monahal, nu putem conchide nimic în privinţa originii sale după nume. N. Iorga, Istoria bisericii române, I, p. 117 îl socoate un mitropolit de la începutul secolului al XVI-lea.

 



[i] Ultima ediţie a celor doua acte patriarhale din 1359 in FHDR, IV, volum întocmit de Haralambie Mihaescu, Radu Lazarescu, Nicolae-§erban Tanasoca, Tudor Teoteoi, Bucureşti, 1982, p. 196-203.

Înfiinţarea primei mitropolii ortodoxe a Unglovlahiei, prin transferarea lui Iachint de la Vicina, s-a bucurat de o foarte mare atenţie în rândul specialiştilor.

 

[ii] Despre înfiinţarea celui de al doilea scaun mitropolitan al Ţarii Romaneşti cu sediul la Severin, vezi M. Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, ed. a II-a, vol. 1, Bucureşti, 1991, p. 252-262 (cu bibliografia problemei). In ceea ce priveşte cauzele acestei dublări, dincolo de înaintata vârstă a mitropolitului Iachint, "spectaculoasa" creştere a populaţiei ţării, prozelitismul catolic în zonă sau consecinţa asocierii la tron a lui Radu I de catre Vladislav Vlaicu (ultima sugerata de P. S. Nasturel, Autour de la partition de la Metropole de Hongrovalachie (1370), in BBRF, 1977-1978, p. 293-326), trebuie sa avem în vedere înca cel puţin două aspecte. Primul îl reprezintă îngrijorarea Patriarhiei ecumenice de a nu pierde controlul spiritual în această zonă în faţa ofensivei catolice în condiţiile în care împăratul bizantin Ioan al V-lea Paleologul aderase, în 1369, la unirea cu Roma în speranţa obţinerii unui ajutor în faţa pericolului otoman, iar Vladislav I Vlaicu a recunoscut în acelaşi an liberul exerciţiu al credinţei catolice în Ţara Românească (actul din 25 noiembrie 1369, în DRH, B, I, p. 13). Cel de-al doilea motiv decurge din schimbările de ordin politic ce au avut loc în această perioadă: preluarea de către Ludovic I al Ungariei, în 1370, după moartea lui Cazimir cel Mare, a coroanei polone, fapt ce a dus la o manifestare tot mai evidentă din partea regatului ungar a tendinţelor hegemonice în această zonă. In aceste condiţii, este cu atât mai explicabilă dorinţa domnului Ţării Româneşti de a obţine numirea unui mitropolit în zona Severinului, teritoriu revendicat de regalitatea maghiară (S. Papacostea, Geneza statului, p. 56-60, 113-130).

 

[iii] Succesiunea titularilor scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei la sfârsitul sec. al XIV-lea şi începutul celui următor nu este pe deplin lămurită. Una din problemele cele mai dezbătute este aceea a momentului dispariţiei lui Antim Critopol şi a stabilirii succesorului său. In acest sens, vezi M. Pacurariu, Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1975; idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, I, p. 263-272 (în ambele studii se regăseşte cronologia stabilită de N. Dobrescu şi acceptată şi de P. P. Panaitescu în lucrarea de faţa). O cronologie diferită la P. S. Nasturel (Autour de la partition, p. 312-313), care consideră că Antim a încetat în viaţă în jurul anului 1392, scaunul mitropolitan fiind ocupat de un enigmatic Ieremia, cel căruia în 1401 patriarhul " Matei I i se adresa cu titlul de "exarh a toată Ungaria şi a plaiurilor".

 

[iv]  In condiţiile în care sursele documentare lipsesc, iar acordul formal al Patriarhiei ecumenice în numirea mitropoliţilor Ungrovlahiei, într-adevăr pentru perioade mult mai târzii decât cea în cauză, este atestat documentar, atribuirea acestei "reforme" lui Mircea cel Bătrân rămâne o simplă ipoteză. Amintim de exemplu acordul Patriarhiei de Constantinopol în cazul caterisirii mitropolitului Ştefan I de către Matei Basarab, deci într-o epocă în care Patriarhia ecumenică nu mai avea mijloace de a-şi impune autoritatea. Detalii : privind relaţiile dintre puterea laică şi cea religioasă în epoca lui Mircea cel Bătrân la A. Sacerdoteanu, Mircea cel Bătrân şi biserica ortodoxă  a Ţării sale, în BOR, XCV, 1968, nr. 3-5, p. 100-106.

De asemenea, în legatură cu relaţiile dintre scaunul mitropolitan al Ţării Româneşti şi Constantinopol, credem că termenul adecvat este cel de autonomie şi se explică prin condiţile grele în care Patriarhia Ortodoxă a supravieţuit după dispariţia Bizanţului (1453).

 

[v]  Recunoaşterea lui Iosif ca mitropolit al Moldovei de către Patriarhie, după o lungă perioadă conflictuală, s-a făcut într-un context politic nefavorabil Bizanţului, tot mai ameninţat de otomani, şi în care împăratul a avut un rol decisiv, în speranţa realizării unui front antiotoman în cadrul căruia cele două state româneşti urmau să aibă un rol important.

In problema apariţiei mitropoliei Ortodoxe a Moldovei şi a lungului conflict bizantino-moldovean în jurul canonicităţii lui losif I se pot consulta: V. Laurent, Contributions a 1'histoire des relations de 1'Eglise byzantine avec 1'Eglise roumaine au debut du XVe siecle, în BSHAR, 26, 1945, p. 165-184; idem, Aux engines des 1 'Eglise de Moldavie. Le metropolite Jeremie et 1'eveque Joseph, în REB, V, 1947, p. 158-170; Al. Elian, Moldova şi Bizanţul în secolul al XV-lea, în vol. colectiv, Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1964, p. 97-179 (cu discutarea tradiţiei privind legăturile lui Alexandru cel Bun cu Bizanţul); Ştefan S. Gorovei, Aux debuts des rapports moldo-byzantins, RRH, XXIV, 1985, nr. 3, p. 183-207; idem, La începutul relaţiilor moldo-bizantine: contextul întemeierii Mitropoliei Moldovei, în vol. Românii în istoria universală, III/l, lasi, 1988, p. 853-879; Ciprian Zaharia, Iosif I Muşat, întaiul mare ierarh român, Bucureşti, 1987 (vezi şi observaţiile lui Ştefan S. Gorovei din AHAI, XXV/1, 1988, p. 547-560); Ş. Papacostea, Întemeierea mitropoliei Moldovei: implicaţii central şi est-europene, în vol. Românii în istoria universală, III/l, p. 525-541; idem, Byzance et la creation de la "Metropole de Moldavie", în EBPB, II, Bucureşti, 1991, p. 133-150; Răzvan Theodorescu, Implicaţii balcanice ale Începuturilor Mitropoliei Moldovei, în vol. Românii în istoria universală, III/l, p. 543-566; M. Păcurariu, op. cit, p. 273-285; Ştefan Andreescu, Mitropolia de Halici şi episcopia de Asprokastron. Cateva observaţii, în vol. Naţional şi universal în istoria românilor. Studii oferite prof. dr. Şerban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, 1998, p. 125-136.

 

[vi] Despre acest epitet în titulatura mitropoliţilor Ungrovlahiei, vezi N. Şerbanescu, Titulatura mitropoliţilor, jurisdicţia, hotarele şi reşedinţele mitropoliei Ungrovlahiei, în BOR, LXXVII, 1959, nr. 9-10, p. 710-711.

Acordarea acestui titlu mitropolitului muntean prin care jurisdicţia îi era extinsă şi asupra ortodocşilor din regatul ungar ce nu aveau o ierarhie proprie (vezi Al. Elian, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia din Constantinopol şi cu celelalte biserici ortodoxe, în ibidem, p. 908), trebuie pusă în legătura cu acordul din 1396 dintre Ungaria şi Patriarhie ce urmărea declanşarea unei vaste acţiuni antiotomane, acord urmat de o "relaxare confesională"; pentru contextul politic ce a dus la încheierea acestui acord, vezi Ş. Papacostea, Byzance et la croisade au Bas-Danube a la fin du XIV-e siecle, în RRH, XXX, 1991, nr. 1-2, p. 3-21.

 

 

 

Restartare

PREZENTARE  PRILEP  PROGRAM  SATE SARBESTI  MIRCEA SI BISERICA   CODUL DA VINCI   PAGINA 1

---

Arhiva  * Seria 1  2  3  4  5  6  7  8  9  10  11  12

---


secretariat :  mail

© Mănăstirea Tismana – 2005