CE E NOU?
PATRIARHUL ARDELEAN
19 Septembrie 2008
Ne face plăcere sa vă anunţăm că apare în curând,
în ediţia "pe hârtie ", volumul colectiv dedicat operei
lui Raoul Sorban, iniţiat în vara lui 2006 . Este o culegere de studii,
evocări şi eseuri semnate de :
Prof.dr.Niceto Blázquez
(Spania) Corneliu Florea (Canada) Ilie Rad, M. Ungheanu, Adrian Păunescu,
Ioan Miclău (Australia) Dan Brudaşcu, Viorel Roman (Germania) Michael
R. Popescu (Suedia) Elisabeta Bogăţan, Anton Lixăndroiu (SUA),
Tudor Păcuraru, Vlad Pohilă (Chişinău), Vasile T. Suciu,
Episcop Virgil Bercea, Petre Ţurlea, Dimitrie Grama (Danemarca), Aurelia
Lăpuşan, Dorin Suciu, Ion Marin Almăjan, Irina Airinei, Grigore
Arbore (Italia), Luchian Deaconu, Octavian Mihăescu (Germania) Constantin
Mustaţă, Angela Birsan, ambasador Eliezer Palmor (Israel), Mircea
Popa, Alexandru Nemoianu (SUA), Adrian Riza.
Daca exista
dorinţa de a prelua - în diverse publicaţii culturale -
părţi din acest volum, solicitaţi ARP partea de document.
Conţinutul integral în forma tipografică îl
aveţi aici.
Prefaţă
O CARTE " DE AFIRMAŢIE " ŞI " DE MODEL "
"Patriarhul ardelean" este o
carte ce nu s-a născut la întâmplare căci ea se include într-un
program început mai demult şi căruia i s-ar putea spune
mai pe scurt, şi formulat emblematic, "Pomenirea
Părinţilor". Locul lui Raoul Sorban în aceasta evocare
colectivă asemănătoare unei liturghii laice este cum nu se poate
mai potrivit căci şi el a fost, şi va trebui socotit şi mai
stăruitor odată cu vremurile nedesluşite ce vor veni, un
adevărat "Părinte al Patriei".
Noi, însa, nu avem încă o
conştiinţă suficient de vie a existenţei
colective în timp şi dacă cumva am avut-o
vreodată - fiind mai mult ca sigur ca aceasta a existat - am
pierdut-o ori s-a estompat mult pana la formele de relativa nepăsare ce le
întâlnim acum. Însăşi istoria acestei culegeri de "evocări,
analize şi puncte de vedere " o arata într-un fel ce trebuie descris
sumar. De iniţiat, am iniţiat-o în vara lui 2006, de îndată ce
"patriarhul istoriografiei de Reconquista " s-a prăpădit pe
neaşteptate şi a lăsat opera nu atât neîncheiata (căci mult
din ceea ce a avut de spus a spus pană la vârsta matusalemica ce i s-a
îngăduit) cât lipsită de urmaşi, de "scoală"
şi de discipoli. Ideea de a o constitui a venit de la Aurelia
Lăpuşan, o admirabilă" monografistă a Locului" a
cărei lucrare cunoaşte valori înalte care, deşi prea puţin
apreciate după meritul ce nu se poate contesta, se vor observa odată
cu trecerea vremii . Fiind o sugestie ce s-a potrivit ca
sămânţa în solul fertil şi venită în clipa potrivită,
ipoteza unei recapitulări s-a impus cu repeziciune iar momentul
acţiunii a urmat de îndată. L-au intensificat, la
proporţii ce nu se bănuiau în primele schiţe, mai multe episoade
de context local tipic care, la drept vorbind, repeta
matematic schemele fenomenal de răspândite la noi în medii
intelectuale de factura incerta, de obicei iresponsabile în a folosi
cuvântul daca nu chiar necuviincioase prin gest bizar, atitudine
ireverenţioasă şi criticism în clipa necuvenita. Nici nu se
încheiaseră funeraliile şi cuvântările curente de panegiric ce
sunt expresia universală a reculegerii mâhnite, ca se şi
găsiră specimene care sa descrie "omul şi opera" cu un
incredibil "instinct al maculării" ce lucrează
virulent şi extins iar odată apărută "imaginea
negativă" a o corecta cu timpul fără a-i crea o
contra-greutate imediată ar fi fost dificil, laborios şi
cu o eficacitate relativă.
Însă pe lângă
obligaţia ripostei ( de fapt - a corecţiei ), mai era încă un
argument ce a lucrat profund şi a produs efect
:"pomenirea"ca Instituţie care da, în ultima analiza,
coeziunea întocmirilor solide unde întotdeauna "cei ce rămân
" trebuie sa se îngrijească nu doar de curăţenia
mormintelor "celor ce s-au dus” ci şi de claritatea amintirii
Faptei Mari, atunci când ea exista. Si aici există.
Rezultă că "
Patriarhul ardelean" trebuia sa fie o carte de "reacţie"dar,
mai întâi de toate, de afirmaţie şi de
model.
Materia ei nu a fost uşor sa se adune: ea s-a format din
"bucăţi" şi arată aşa cum se prezintă
astăzi, compusă din scurte texte sau mai lungi, cerute uneori
cu insistenţa unor autori ce cunosc opera şi cunoscuseră
pe autor, si, pana la urma, are o conformaţie mulţumitoare căci
am reuşit sa o fac sa capete echilibru şi să
răspundă obiectivelor de moment .Proporţia fiind aici esenţială,
am avut în vedere că era nevoie şi de opinii
necontestabile prin demonstraţie şi metoda dar, în acelaşi
timp, apte sa şi creeze un îndemn la reflecţie şi la
o vedere mai lămurită a situaţiei stranii de la noi unde,
în doctrina stăpânilor, nici măcar principii
incontingente nu apar.
Acţionând, deci, sub imperiul necesităţii, a trebuit sa nu
mai aştept examinările de natură estetica ale operei
şi, bineînţeles, portretul de personalitate creatoare care,
totuşi, vor trebui făcute în viitor, materia în sine având nu doar
interes circumscris istoriceşte ci o însemnătate categorica prin
inedit . De aceea lipsesc de aici atât descrierea uimitoarei
înfăţişări enciclopedice a creaţiei lui Raoul Sorban,
ce izbeşte la o cat de repede privire, cat şi incredibilul amestec de fineţe
intelectuala, estetism baroc şi inflexibilitate de istoriograf, întâlnit
mai rar, la noi, în vremurile recente . Acolo unde acestea sunt amintite,
analiza nu stăruieşte fiindcă obiectivele acestei antologii erau
abia în al doilea rând judecata de valoare în artistic şi diferenţierea
autorului în raport de epoca şi contemporani .
Oricum s-ar înfăţişa
concluzia axiologica
la examenul de mâine când probabil lărgimea de vedere va fi alta
decât acum, aici impune atitudinea de recucerire, un gen de "ardelenism" compatibil
cu obiectul căci Raoul Sorban a fost, aşa cum i s-a şi spus,
"unul din ultimii cărturari ai Ardealului" . Formula
uimeşte dar se susţine căci indiferent daca vor mai fi
"ştiutori de carte multa", erudiţi şi savanţi
prezenţi şi viitori, aceasta speţă de "intelectual
dedicat Locului" se afla tot mai greu la noi şi va apărea cu tot
mai putina capacitate de a se regenera dacă nu apar concentrări
de idei puternice şi instituţii incontrolabile ce pot
afirma tradiţia încă activa.
Noi, însa, trebuie sa ne facem
datoria pană la sfârşit depăşind oricâte piedici
posibile şi chiar daca aceasta ne apare câteodată ca fiind
acţiune zadarnica şi fără efect. Urmările se vor vedea
cu vremea, prin mijloace care acum ne scapă (ori, mai bine zis, ne
scapă întotdeauna în realitatea cu "orizont restrâns" unde ni
s-a dat sa trăim);acum esenţial este sa nu stăm cu mâinile în
sân şi sa facem ceea ce este de făcut.
Indiferent cat de multe ecouri ori de
efecte va cunoaşte, aceasta carte nu este nici " reprezentativa
" şi nici capitală dar va fi "un document de
epocă" si un semnal. Mai mult nici nu cred că se putea realiza
în condiţiile date iar daca lăsăm sa se uite şiruri
de teme, chipuri şi " lucrări " ce bine-merita,
colbul timpului neiertător se va aşterne peste tot ce ne
defineşte mai clar şi ireductibil în climatul de depravare
iraţională ce ne defineşte azi.
ARTUR SILVESTRI, septembrie 2008