HOME * NICODIM 1 * 2 * VIAŢA * ARBORE * EGUMENI * COLECTIE * ACATIST * PRIMUL

SFÂNTUL NICODIM CEL SFINŢIT

DE LA TISMANA

Din capitolul

Cuviosul Nicodim Valahul

al cărţii „Mănăstirea Tismana – vatră străbună”, autori Preot Dumitru Bălaşa şi Profesor Toma Hrisant

Tipărită prin stăruinţa, purtarea de grijă şi binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului NESTOR

Arhiepiscop al Craiovei şi MITROPOLIT AL OLTENIEI

Editura Mitropoliei Olteniei – Craiova, 1983

Peştera Sfântului Nicodim

Viaţa şi activitatea pilduitoare a fondatorului Mănăstirii Tismana au căpătat o aureolă de legendă datorită atât tradiţiilor monastice, cât şi viziunii romantice a unor călători şi biografi (Paul de Alep, Ştefan Ieromonahul) sau a unor istorici din veacul trecut (B. P. Haşdeu, D. Onciu, Al. Ştefulescu).

Astfel, evenimentele multiple ale vieţii sale, întreaga osârdie ctitoricească şi cărturărească au dat unor fapte şi elemente reale supradimensionări sau tălmăciri care au colorat tot mai mult valul aurit al istoriei hagiografice.

Cea mai veche povestire a vieţii lui Nicodim Valahul ne-a dat-o, într-o formă rezumată, Paul de Alep. La această consemnare în scris a tradiţiei păstrate de către călugării de la Tismana cu privire la ctitorul mănăstirii lor s-a adăugat o mărturie figurată: mica raclă de argint destinată să adăpostească un deget din moaştele fondatorului Tismanei, dăruită la 1671 de către ierodiaconul Nicodim şi egumenul Petronie.

Racla de argint

Scenele care figurează pe această raclă prezintă mai multe episoade din viaţa sfântului: una din scene îl prezintă, împreună cu ctitoria sa, înaintea Maicii Domnului, iar celelalte figurează naşterea sa, botezul, hirotonia, anii învăţăturii şi scena „trecerii prin foc” în prezenţa craiului Mateiaş al Ungariei.

Cam la un veac după călătoria lui Paul de Alep, la 1767, în tiparniţa de la Râmnic, a apărut o carte care cuprindea şi o biografie-elogiu a sfântului comemorat: „Slujba osebită” a cuviosului Nicodim sfinţitul (tipărită în zilele lui Alexandru Scarlat Ghica, cu osârdia şi cheltuiala episcopului Partenie al Râmnicului şi cu truda preotului Constantin Tipograful).

Ştefan Ieromonahul şi duhovnicul Tismanei a dat, în anul 1839, o ediţie mult adăugită a Slujbei osebite, oferind o extensie deosebită relatării faptelor din viaţa Sfântul Nicodim, bazându-se pe multe ştiri de provenienţă orală, izvoare documentare, narative şi epigrafice, precum şi bogate elemente folclorice.

Pe lângă multe adevăruri interesante, în cuprinsul acestor „pomeniri” biografice se găsesc şi exagerări sau tălmăciri de naivă simplicitate întâlnite îndeobşte în operele hagiografice, care-şi au izvorul în tradiţia călugărească şi consemnările lui Paul de Alep. Astfel, adevărul zguduitor al prădăciunilor făcute de către oştile principelui Gabriel Bathori în aşezările şi mănăstirile muntene capătă o explicaţie naivă, voit răspândită pentru a spori (dacă mai era nevoie) veneraţia faţă de Nicodim Valahul, motivându-se că invadatorii ar fi urmărit chipurile să fure moaştele sfântului din cauza deosebitei preţuiri ce i-o arătau (!).

Tot astfel, reprezentarea „minunii trecerii prin foc” a căpătat detalieri şi sensuri istorice deformate: se spune că regele Sigismund al Ungariei, pe care Nicodim intenţiona să-l convertească la ortodoxism, a vrut „să cerce pe sfântul, să vază: poate face şi alte feluri de minuni, sau numai tămăduirile boalelor?”

Toaca – detaliu cu vulturul bicefal al Basarabilor

şi scena „Adormirea Maicii Domnului”

De fapt, se pare că a fost vorba de o „probă judiciară” la care Nicodim a fost constrâns să ia parte, sub privirile şi batjocură opresorilor, purtători ai intereselor Scaunului apostolic catolic. Tot astfel, dintr-o greşeală de informaţie, Paul de Alep pomeneşte că Sfântul Nicodim s-ar fi dus, din proprie iniţiativă, la Buda (şi nu la Vidin) pentru a converti la ortodoxism pe regele „catolic şi apostolic” al Ungariei.

Adevărurile despre viaţa şi activitatea lui Nicodim sunt nu mai puţin fascinante. Academicianul sârb Djordjie Sp. Radojicic precizează că Nicodim şi cneazul Lazăr, „ruda sa”, erau valahi din Prilepac, cetate aproape de Novo Brdo - centrul minier sârb („Romanoslavica”, XIII Bucureşti, 1966, 78). El făcea parte din vechii locuitori ai teritoriului daco-roman, sud dunărean peste care s-au suprapus popoarele migratoare.

în 1326 a părăsit „casa părintească şi viaţa cea plină de lux a fratelui său Lazăr” şi s-a dus la muntele Athos, pentru a-şi desăvârşi cultura. Aci a fost hirotonit diacon şi apoi preot şi a devenit „dascăl şi ritor foarte iscusit întru amândouă scripturile (în cea slavonească limbă a sa şi în cea elinească)... şi murind stareţul l-au aşezat năstavnic la mănăstire ( a Hilandarului)”.

Datorită vieţii sale curate şi cunoştinţelor însuşite, a fost ales „protos al Sfântului Munte”. Lazăr, ajuns împărat al sârbilor, ( 1371-1389), a trimis pe Nicodim „ruda sa” la Constantinopol, în fruntea unei delegaţii care trebuia să mijlocească ridicarea anatemei ce fusese aruncată asupra „împărăţiei sârbilor” şi a Bisericii lor. Înapoindu-se cu „dezlegarea anatemei” la despotul Lazăr, acesta i-a propus să ia conducerea Bisericii sârbeşti.

Înfrângându-şi orgoliul lumesc, chemat de vocea meniri sale, a trecut la stânga Dunării.

Cauzele venirii lui Nicodim în ţara Românească trebuie puse şi în legătură cu împrejurările politice ale vremii. Se ştie că, în 1365, Ludovic, regele Ungariei, şi-a îndreptat oştile spre sudul Dunării, pornind o veritabilă cruciadă de catolicizare şi cotropire, sub patronajul Scaunului apostolic. În 1368 atacă Severinul şi, concomitent, ordonă înaintarea oştilor voievodului Transilvaniei, Nicolae Lackfy, prin pasurile Carpaţilor spre capitala voievodului român Vlaicu.

Cele două armate sânt înfrânte şi silite să se retragă, iar victoria lui Vlaicu îl proiectează în ochii ortodocşilor din Vidin ca principalul apărător al intereselor lor împotriva atacanţilor şi cohortelor franciscane care încercau catolicizarea forţată a populaţiei respective. De pe urma cuceritorilor maghiari a avut mult de suferit, în acea vreme, şi cuviosul Nicodim, care se află-după unele izvoare-egumen intr-o mănăstire din Craina.

Devenit -datorită austerităţii şi altor multe merite- o personalitate de primă însemnătate, acest brav erou al rezistenţei populare a vidinenilor, era preţuit cu deosebire şi de voievodul muntean.

În planurile sale de a face din ţara Românească un adevărat „bastion al ortodoxiei” împotriva expansiunii catolice, Vladislav a dat un loc important gândului folosirii zelului unui adept atât de înflăcărat al curentului isihast protestatar cum era Nicodim.

Descifrând hrisoave din secolul al XIV-lea, aflăm unul, care ne grăieşte din adâncuri de vremi, ca Vladislav voievod „ascultând de cinstitul între călugări, Nicodim, de asemenea şi cu cheltuiala şi cu daruri” de la domnia ţării, „iar cu munca lui Kir Nicodim şi a fraţilor săi” a zidit şi a zugrăvit mănăstirea Vodiţa, pe când voievodul stăpânea aceste meleaguri româneşti şi înfiinţase cea de a doua mitropolie a ţării Româneşti, Mitropolia Severinului.

Ruinele Vodiţei

Astfel la Vodiţa, la câteva sute de metri de malul Dunării, rolul de ctitor la propriu acordat lui Nicodim, este evident ( DRH, B,I,p.17-19). Constructori sânt chiar călugării, în frunte cu Nicodim; ei au terminat în blocuri de piatră şi cărămidă intre anii 1369-1370, mănăstirea Vodiţa şi, prin acesta, au îndeplinit şi un binechibzuit act politic, deoarece Vodiţa a devenit un avanpost înaintat de rezistenţă ortodoxă şi românească.

Prudent, pentru a deruta pe regele maghiar, voievodul român renunţă deplin la aproape toate drepturile ce decurgeau din calitatea sa de ctitor, lăsând obştei călugăreşti o autonomie deplină. Nevoit să nu se poată bucura în tihnă de roadele eforturilor sale pentru organizarea Vodiţei, din cauza atacului asupra Severinului produs de către oştile catolice ale lui Nicolae de Gara, Nicodim înţelege să slujească scopurile ofensivei ortodoxe prin participarea sa la misiunea sârbească la Constantinopol, ca „tâlmaci de cuvinte” cum îl atestă unele izvoare documentare.

Serviciile sale au fost bine răsplătite de către cneazul Lazăr, de vreme ce fiul său, Ştefan Lazarevici, avea să aducă inimoase mărturii despre „mănăstirile din ţara Românească, care au fost zidite cu ajutorul fericitului meu părinte lăcaşul preacuratei Născătoare de Dumnezeu de Tismana şi a lui Antonie de la Vodiţa”.

Aceeaşi recunoaştere a meritului a făcut ca patriarhul Filotei să-i acorde lui Nicodim rangul de arhimandrit, dreptul de a sfinţi biserici şi de a sluji purtând bederniţă.

Bederniţa dăruită Tismanei

După o tradiţie consemnată atât de către Paul de Alep cât şi în textul Pomenirii din 1767, Nicodim şi fraţii săi, nevoind să părăsească Vodiţa, au poposit pe locurile unde mai târziu aveau să întemeieze Mănăstirea Gura Motrului.

HOME * NICODIM 1 * 2 * VIAŢA * ARBORE * EGUMENI * COLECTIE * ACATIST * PRIMUL

ULTIMELE CERCETĂRI PRIVIND BIOGRAFIA LUI NICODIM

NICODIM ÎN VIZIUNEA ISTORICULUI NICOLAE IORGA