HOME * NICODIM 1 * 2 * VIAȚA * ARBORE * EGUMENI * COLECTIE * ACATIST * PRIMUL
ULTIMELE CERCETĂRI PRIVIND
BIOGRAFIA LUI NICODIM
NICODIM ÎN VIZIUNEA ISTORICULUI
NICOLAE IORGA
COLECȚIE DE ARTICOLE
DESPRE
VIAȚA SFÂNTULUI NICODIM
DE LA
TISMANA
1. SFANTUL NICODIM DE LA TISMANA biografie scrisă de Pr. Prof.
Dr. Mircea Pacurariu
2. Pomenirea Cuviosului
Părintelui nostru Nicodim cel Sfințit de la Tismana (26 decembrie)
3. Praznuirea
Cuviosului Nicodim cel Sfintit de la Tismana
1. SFÂNTUL NICODIM DE LA TISMANA
biografie scrisă de Pr. Prof. Dr.
Mircea Pacurariu
"Sfinti daco-romani si romani", Editura Mitropoliei Moldovei si
Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 64-68
Viata monahala la romani incepe inca din primele
veacuri crestine. In alte pagini ale acestei carti, am infatisat stradaniile
duhovnicesti ale cuviosilor monahi daco-romani Ioan Casian si Cuviosul Gherman,
care s-au nascut si s-au calugarit in fosta provincie Scitia Mica in secolul
IV.
Multi arheologi si teologi socotesc ca la Basarabi
(Murfatlar), langa Constanta, ar fi fost o asezare sihastreasca, ale carei
inceputuri le aseaza in aceeasi perioada. In jurul anului 1000 se ridicase o
manastire de rit rasaritean in cetatea Morisena de pe Mures (azi Cenad, jud.
Timis). In partile Salajului, Buzaului si Argesului s-au descoperit urmele unor
stravechi asezari monahale, cu bisericute si chilii sapate in stanca. Multe
numiri de localitati de pe intreg cuprinsul tarii (Calugareni, Valea
Calugareasca, Poiana Calugaritei, Chilia, Chilii, Manastirea, Manastioara,
Schitu si altele), arata ca acolo existau asezari calugaresti, de multe ori
dinainte de intemeierea statelor medievale romanesti.
In veacul al XIV-lea a aparut in Biserica Ortodoxa
indeosebi la Muntele Athos, in Grecia de azi o miscare de renastere
teologica-spirituala, numita isihasm (de la cuvantul grecesc isihia = liniste),
care cerea retragerea totala a calugarului de lume, meditatie in tacere si
rostirea neincetata a rugaciunii lui Iisus sau a inimii: Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul. Cei mai de seama
reprezentanti ai acestei miscari au fost Grigorie Palama, Nicolae Cabasila si
Simeon, toti trei arhiepiscopi ai Tesalonicului, Grigorie Sinaitul si altii.
De la Muntele Athos, spiritualitatea isihasta s-a
raspandit si in manastirile din Bulgaria, Serbia, Rusia si tarile romanesti.
Unul din reprezentantii de frunte ai isihasmului pe pamantul romanesc a fost
Sfantul Nicodim de la Tismana.
Cine a fost acesta? Stirile care le avem in
legatura cu originea, copilaria, tineretea si intreaga viata a lui Nicodim pana
la venirea lui in Tara Romaneasca sunt foarte sarace. Multi istorici l-au
socotit ca fiind grec de neam, sau grec dupa tata si sarb dupa mama, chiar
inrudit cu cneazul Lazar al Serbiei. Altii, intre care si marele carturar
Nicolae Iorga, sustin ca se tragea dintr-o familie de macedoromani din jurul
orasului Prilep, din Macedonia. Asa se explica de ce a venit in partile noastre
si s-a aratat atat de mult legat sufleteste de poporul roman. cunoscand cativa
calugari de la Muntele Athos, a plecat cu ei in ascuns, renuntand la toate
bogatiile si maririle care l-ar fi asteptat in tara lui. S-a oprit la
manastirea Hilandar, unde egumenul l-a primit ca frate.
Noul ucenic
al Athosului invata aici temeinic limbile greaca si slavona, dar culege si
multe invataturi din scrierile Sfintilor Parinti si ale scriitorilor
bisericesti. Credinta lui jertfelnica, dragostea lui fata de toti, ravna spre
cele bune si folositoare, smerenia, posturile si rugaciunea neincetata, l-au
facut cunoscut tuturor, incat la vremea cuvenita, dupa trei ani de ucenicie, a
primit ingerescul chip al calugariei, primind numele Nicodim. A fost hirotonit
ierodiacon, iar la scurt timp preot ieromonah. Pretuit de toti, dupa trecerea
la cele vesnice a egumenului, soborul manastirii l-a ales in fruntea obstii
calugaresti de la Hilandar. S-a dovedit si in aceasta slujire un neintrecut
gospodar si bun indrumator al calugarilor, ostenind zi si noapte alaturi de ei,
in posturi si rugaciuni, in copierea de manuscrise si alte indeletniciri
potrivite cinului calugaresc.
Dorind insa o viata mai linistita, cuviosul Nicodim a plecat in ascuns de la
Muntele Athos si a venit in regiunea Cladova, la locul numit Saina, in
apropiere de Dunare (in fata orasului Drobeta, Turnu Severin de azi). Impreuna
cu ucenicii care s-au strans in jurul lui, a ridicat acolo o bisericuta cu
hramul Sfanta Treime. Traditia populara sarbeasca ii atribuie si intemeierea
manastirilor Vratna si Manastirita, in regiunea Craina. Dar la scurt timp,
aceasta regiune a fost ocupata, pentru cativa ani, de regele Ungariei Ludovic
cel Mare, incepandu-se de indata si o puternica lucrare de raspandire a
catolicismului, dusa de calugari franciscani. In aceste imprejurari, cuviosul
Nicodim a trecut in tinuturile invecinate din nordul Dunarii, pe pamant
romanesc. Aici a ridicat o alta manastire, la Vodita, probabil pe locul unei
asezari sihastresti mai vechi, ca un centru de aparare ortodoxa la frontiera cu
statul maghiar catolic.
Cea mai veche mentiune despre prezenta lui Nicodim
in Tara Romaneasca se face intr-un hrisov al domnitorului Vladislav (Vlaicu)
Voda din anul 1372, prin care oferea o seama de danii manastirii Vodita, zidita
si zugravita din indemnul lui Nicodim, cu munca sa si a fratilor si cu
cheltuiala domnitorului. Prin acest hrisov, manastirea era inzestrata cu mai
multe sate, vesminte si vase liturgice, scutita de anumite dari catre domnie.
Se randuia apoi ca manastirea sa devina o samovlastie, adica o ctitorie de
sine statatoare, scoasa de sub orice putere din afara, fiind condusa numai prin
propriul ei sobor, randuiala folosita la Athos, pe care cuviosul Nicodim a
adus-o si in Tara Romaneasca. In timpul sederii la Vodita, Nicodim a facut
parte dintr-o solie trimisa la Constantinopol pentru a mijloci o impacare intre
Biserica Ortodoxa Sarba si Patriarhia ecumenica, intre care existau anumite
neintelegeri.
Patriarhul Filotei a acordat atunci cuviosului
Nicodim rangul de arhimandrit, cu dreptul de a sfinti biserici, precum si
particele din moastele Sfintilor Ignatie Teoforul, Ioan Gura de Aur si ale
mucenicului Teofil, care se pastreaza pana azi, ca odoare de mare pret, la
manastirea Tismana.
Cuviosul Nicodim nu a putut ramane prea mult in
linistea manastiri Vodita. Inca inainte de anul 1376, tinutul Severinului, in
care era situata si manastirea, a fost ocupat de regatul maghiar. In aceste
imprejurari, a pornit in cautarea unui loc mai potrivit pentru a ridica un nou
asezamant de viata calugareasca. Acest loc a fost gasit in partile de nord ale
Olteniei, pe valea raului Tismana, la poalele muntilor. Se pare ca, datorita
felului in care si-a indeplinit misiunea incredintata la Constantinopol, s-a
bucurat acum si de anumite ajutoare materiale din partea cneazului Lazar al
Serbiei. Lucrarile de zidire au durat mai multi ani, sub domnitorii Radu I (C.
1377-c.1383) si Dan I (c.1383-1386), care au si oferit o seama de danii.
Un fapt imbucurator a fost acela ca prin anii
1383-1384 Severinul a reintrat in stapanirea Tarii Romanesti. Cuviosul Nicodim
a putut astfel sa preia si conducerea manastirii Vodita. In felul acesta, a
carmuit cu vrednicie amandoua manastirile, pana la moarte. Traditia ii mai
atribuie si ridicarea primelor asezari manastiresti de la Topolnita (langa
Vodita), Cosustea Crivelnic, Gura Motrului si Visina, toate in Oltenia,
precum si Prislopul, in Tara Hategului. Adevarul este ca acestea au fost
ctitorite de ucenici de-ai sai, dar in ele s-au tinut aceleasi randuieli de
viata monahala pe care le-a introdus el la Vodita si Tismana.
Cuviosul Nicodim a fost sfetnic devotat al
domnitorului Mircea cel Batran (1386-1418), care a facut mai multe danii in
bani si mosii celor doua manastiri. Avem si cateva stiri privitoare la
activitatea culturala-teologica a lui Nicodim. Este vorba de o corespondenta pe
care a purtat-o cu ultimul patriarh de la Tarnovo, din Bulgaria, Sfantul
Eftimie, pe care unii istorici il socotesc vlah sud-dunarean. Era un teolog
cunoscut si foarte apreciat in tarile ortodoxe, incat multi ierarhi si teologi
ii cereau lamuriri in felurite probleme dogmatice si morale. S-au pastrat doua
scrisori ale acestui patriarh catre Nicodim de
la Tismana: in prima ii raspunde la sase intrebari pe care i le-a pus in
legatura cu ingerii, iar in a doua ii dadea lamuriri cu privire la curatia
morala a celor ce doreau sa primeasca Taina Preotiei. Din cercetarea
intrebarilor puse de cuviosul Nicodim reiese ca el n-a fost numai un bun
organizator al vietii calugaresti, ci si un temeinic cunoscator al Sfintei
Scripturi, un calugar dornic sa cunoasca si sa adanceasca felurite probleme
teologice. Prin anii 1404-1405, cuviosul Nicodim a caligrafiat pe pergament un
frumos Tetraevanghel in limba slava bisericeasc, fiind primul manuscris cu data
sigura scris pe teritoriul tarii noastre. Este un manuscris de o mare frumusete
artistica, cu multe podoabe (frontispicii, initiale, titluri cu litere aurite),
cu o ferecatura in argint, pe care sunt redate Rastignirea si Invierea
Domnului. Se crede ca acest frumos manuscris a fost copiat la manastirea
Prislop, din partile Hategului, unde se retrasese, in dorinta de a trai in si
mai mare singuratate.
Inca din timpul vietii, cuviosul Nicodim a fost invrednicit de Dumnezeu cu
darul facerii de minuni. Se stie de trecerea lui si a ierodiaconului sau,
imbracati in odajdii, prin foc, fara ca acesta sa se atinga de ei; de
vindecarea unei tinere, ruda cu regele Sigismund al Ungariei, stapanita de un
duh necurat si de alte fapte minunate. Pentru toate acestea, dreptcredinciosii
crestini l-au socotit ca sfant inca din timpul vietii.
Pentru ultima oara este pomenit in viata la 23 noiembrie 1406, la Tismana, cand
Mircea Voda cel Batran a dat un nou hrisov manastirii si parintelui si
rugatorului domniei mele, popii Nicodim. Peste o luna, la 26 decembrie 1406,
cuviosul Nicodim a fost chemat de Domnul la Sine.
A fost ingropat in mormantul dinainte pregatit in
apropierea bisericii manastirii Tismana, care se vede si azi. Indata dupa moarte,
la mormantul sau s-au petrecut fapte minunate, mai ales vindecari de boli, semn
ca Dumnezeu il invrednicise cu cununile sfinteniei. Cuviosii calugari din
obstea Tismanei le-au scos si le-au pus intr-o racla, care a fost asezata cu
cinste in biserica manastirii. Traditia spune ca, dupa mai multi ani, fiind in
primejdie de a fi luate, Sfantul Nicodim s-a aratat in vis unui calugar, apoi
egumenului, poruncindu-le sa-i ascunda moastele, lasand numai un deget de la
mana pentru mangaierea
credinciosilor. Ele au fost ascunse in locuri tainice, dar cu timpul li s-a
pierdut urma, incat astazi nu se stie unde sunt. La manastirea Tismana se mai
pastreaza doar degetul de care am pomenit si cateva obiecte care i-au
apartinut: o cruce de plumb, un epitrahil si o bedernita.
Pentru viata sa imbunatatita, ca si pentru
minunile sale si multele sale osteneli intru slujirea lui Dumnezeu si a
credinciosilor, Sfantul Nicodim este praznuit cu evlavie in fiecare an la 26
decembrie, a doua zi de Craciun, cand este si sarbatoarea numita Soborul Maicii
Domnului.
Slujba lui
apare, la aceasta data, aproape in toate Mineiele pe luna decembrie, care s-au
tiparit in limba romana. Anumiti imnografi au alcatuit apoi Acatistul si
Paraclisul Sfantului Nicodim. Chipul sau este zugravit in multe biserici
romanesti, mai ales din Oltenia.
Sfantul Nicodim ramane, indeosebi pentru noi,
credinciosii romani, ca o adevarata pilda de traire duhovniceasca, ca un mare
aparator al credintei ortodoxe, ca un innoitor al vietii calugaresti pe pamant
romanesc. Pentru toate acestea, se cuvine sa-l cinstim si sa cercetam
manastirile ctitorite de el la Vodita si mai ales la Tismana si sa-l rugam:
Sfinte prea cuvioase parinte Nicodime, primind a noastra umila rugaciune,
mijloceste noua mila Celui prea inalt. Izbaveste-ne cu folosinta ta, prea
fericite, de relele ce vin asupra noastra, ca neincetat sa te slavim. Roaga-te
Stapanului pentru noi nevrednicii, sa ierte gresalele noastre si sa ne dea
dragoste curata si putere a face tot binele spre slava prea Sfantului Sau
nume. (Din rugaciunea de la Acatistul Sfantului Nicodim).
2. Text Din Viețile Sfinților:
Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru
Nicodim cel Sfințit de la Tismana (26 decembrie)
Viețile Sfinților pe luna decembrie
Sfântul preacuviosul Părintele nostru Nicodim cel
sfințit era de neam macedo-român, născut din părinți binecredincioși la Prilep,
în sudul Serbiei, în anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr și a
domnului Țării Românești, Nicolae Alexandru Basarab. După ce învață carte în
patria sa, este chemat de Hristos la nevoința vieții monahale în Mănăstirea
Hilandar din Muntele Athos, unde primește îngerescul chip, ajungând mai târziu
egumen al acestei lavre și chiar proto-epistat în conducerea Sfântului Munte.
Ajungând la Athos, în muntele Maicii Domnului,
Cuviosul Nicodim s-a nevoit mai întâi în obște, apoi singur într-o peșteră în
preajma Mănăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la diavol. Însă, fiind
umbrit de darul lui Hristos, în puțină vreme s-a curățit de patimi, a deprins
lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni și s-a învrednicit de darul mai
înainte-vederii și al facerii de minuni, ajungând vestit în tot Muntele.
Ca egumen al Mănăstirii Hilandar, Cuviosul Nicodim
a adunat în obștea sa pînă la o sută de călugări atoniți, greci, sârbi,
macedoneni, români și bulgari, deprinzându-i pe toți frica de Dumnezeu și
hrănindu-i cu învățăturile Sfintei Scripturi. Căci era dascăl iscusit al
rugăciunii lui Iisus, adânc teolog și părinte duhovnicesc pentru mulți. Pentru
aceea nu puțini sihaștri, călugări de chinovii și egumeni veneau la el pentru
sfat și cuvânt de folos.
Pentru cinstea de care se bucura peste tot, la
rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit la Constantinopol,
împreună cu ucenicii săi Isaia și Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe
cu Patriarhia ecumenică. Deci, văzând patriarhul și împăratul smerenia și
înțelepciunea cuviosului și cucerindu-se de sfințenia vieții sale, îndată a ridicat
anatema dată asupra Bisericii Sârbe, spre lauda lui Hristos și bucuria
creștinilor. Așa înțelegea el să împlinească Evanghelia și să ajute la
mântuirea semenilor săi.
În urma unei descoperiri dumnezeiești, Sfântul
Nicodim vine din Muntele Athos cu mai mulți ucenici în sudul Dunării, aproape
de Vidin, unde întemeiază două mici așezări monahale: Vratna și Mănăstirița.
Iar în anul 1364 trece în Țara Românească și se
așează pe valea râului Vodița, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de
călugări vlahi. Aici, Cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorilor Vlaicu Vodă
(1364-1377) și Radu (1377-1384) și a sihaștrilor din partea locului, zidește
chilii și biserică de piatră cu hramul Sfântul Antonie cel Mare, pe care o
sfințește în anul 1369. Mănăstirea Vodița a fost înzestrată apoi cu danii și
întărită prin hrisov domnesc ca "după moartea lui chir Nicodim să nu fie
volnic a pune în locul acela stareț nici domnul, nici arhiereul, nici alt
careva; ci cum va zice chir Nicodim și cum va așeza, așa să țină călugării care
sunt acolo și ei singuri să-și pună stareț".
Pe valea pârâului Tismana, unde se nevoiau încă de
la începutul secolului XIV mai mulți sihaștri în jurul unei mici biserici de
lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim a înălțat, de asemenea,
la locul numit "Cascade", Mănăstirea voievodală Tismana, cu același
hram, cu ajutorul domnitorului Țării Românești Radu I și Dan I, între anii
1377-1378. Aici, marele stareț formează o obște renumită de zeci de călugări,
ajută la menținerea în continuare a vieții isihaste pe valea Tismanei și pune
rânduială călugărească de chinovie, după tradiția Muntelui Athos. Apoi, adunând
în jurul său câțiva călugări minunați, a întemeiat la Mănăstirea Tismana o
vestită școală de caligrafi și copiști de cărți bisericești, renumită în toată
peninsula Balcanică. De aici Cuviosul Nicodim conducea toate mănăstirile
organizate de el și întreținea corespondență cu egumeni și ucenici din Athos,
din Serbia și din Țara Românească, precum și cu patriarhul Eftimie al Tîrnovei,
dovedindu-se un mare teolog și părinte duhovnicesc.
Sfîntul Nicodim, luând de la Dumnezeu darul
facerii de minuni și putere asupra duhurilor necurate, a făcut multe și
nenumărate minuni, cât a trăit în viață, izgonind diavolii din oameni și
tămăduind toată boala și toată neputința. Se zice că a intrat și în foc și a
ieșit nevătămat, încît nici chiar de haine și nici de părul capului nu s-a
atins focul. Apoi a făcut alte minuni și nespuse lucruri cu puterea lui
Hristos.
La bătrânețe, Sfântul Nicodim încredințează grija
celor două mănăstiri, Vodița și Tismana, ucenicului său, ieromonahul Agaton,
iar el se retrage la mai aspră nevoință în peștera de deasupra mănăstirii, ce
se păstrează până astăzi. Acolo se nevoia cuviosul toată săptămâna în post, în
priveghere de toată noaptea și în neîncetată rugăciune. Numai Duminica și la
praznice cobora din peșteră în Mănăstirea Tismana și săvârșea Sfânta Liturghie.
Apoi vindeca pe cei bolnavi care veneau la dânsul, mânca la trapeză cu
părinții, sfătuia și mângâia pe toți cu cuvinte de folos și se urca din nou la
peșteră.
Numele Sfântului Nicodim de la Tismana se făcuse
cunoscut până dincolo de hotarele Țării Românești, pentru sfințenia vieții sale
și darul vindecării a tot felul de boli. În tradiția mănăstirii se spune că
unii bolnavi se vindecau numai cât ajungeau la Tismana. Alții se tămăduiau cu
rugăciunea și binecuvântarea Cuviosului, s-au numai cât se atingeau de rasa
lui. Printre cei vindecați de Sfântul Nicodim se numără și fiica regelui
Sigismund, care era bolnavă de epilepsie.
La sfârșitul secolului al XIV-lea, Sfântul
Nicodim, împreună cu câțiva ucenici, întemeiază pe valea Jiului Mănăstirea
Vișina, cu hramul Sfânta Treime, în locul unei sihăstrii mai vechi. Iar în anul
1400 întemeiază Mănăstirea Prislop, numită și Silvașul de Sus, în ținutul
Hunedoarei, cu același hram, fiind ajutat de domnitorul Mircea cel Bătrîn. În
această mănăstire s-a nevoit Cuviosul câțiva ani, unde a și scris cu mâna sa un
Evangheliar slavon (1404-1405), care se
păstrează până astăzi.
Ajungând la adânci bătrâneți cu sfințenie, Sfântul
Nicodim de la Tismana s-a mutat din această viață vremelnică, la viața cerească
și nepieritoare, în ziua de douăzeci și șase decembrie, anul mântuirii 1406,
fiind plâns de toți ucenicii săi. Sfintele sale moaște s-au îngropat cu multă
plângere în biserica Mănăstirii Tismana, în mormântul dinainte pregătit, cum se
vede până astăzi, unde se face în tot anul prăznuirea lui. După ce Dumnezeu i-a
proslăvit moaștele cu mireasmă dumnezeiască de bun miros și cu dar izvorâtor de
mir și cu facere de minuni, au fost scoase și puse în raclă, fiind așezate cu
cinste în biserica zidită de el, ca și moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul,
în Sfânta Mănăstire Bistrița.
După trecere de mulți ani, un domn al Țării
Românești, a voit să ridice din Mănăstirea Tismana moaștele Sfântului Nicodim
și să le ducă în orașul București. Dar, nefiind voia sfântului să se
înstrăineze moaștele din locașul său, a făcut minune, încât a părăsit domnul
acela lucrul neplăcut sfântului. După aceea s-a arătat în vedenie unuia din
călugări, poruncindu-i să spună egumenului ca să-i ascundă moaștele și numai un
deget să-i ia de la mână pentru evlavia locuitorilor. În acest chip s-a arătat
Sfântul Nicodim și egumenului, poruncindu-i, asemenea, să-i facă precum îi
spusese și fratelui aceluia. Încredințându-se egumenul, a luat un deget de la
mâna sfântului și mir de la moaștele sale și au fost puse într-un vas de
cositor, împreună cu o cruce mare de plumb, pe care o purta sfântul la grumaz;
și se află în sfânta Mănăstire Tismana până în ziua de astăzi, ca podoabe
duhovnicești cinstite și de mare preț. Însă din sfântul mir nu este îngăduit
nimănui a lua măcar cât de puțin, fără numai vasul a-l săruta și a se umple de
bună mireasmă duhovnicească.
În acest chip fiind ascunderea moaștelor
sfântului, multă vreme se știa taina numai de către egumen și de unul din
frații mănăstirii. Mai pe urmă, din pricina multor răzmerițe și robii, au rămas
moaștele sfântului tăinuite de tot și neștiute de nimeni, până în ziua de astăzi.
Poate că așa a fost voia sfântului, cu toate că se găsesc cele mai sus numite
sfinte odoare, spre mângâierea părinților mănăstirii și a celorlalți locuitori
creștini, prin care și acum se fac multe și nenumărate minuni. Duhurile cele
necurate din oameni se izgonesc cu chemarea numelui sfântului și vindecări de
multe feluri de boli se dăruiesc celor ce năzuiesc și aleargă cu credință la
ajutorul lui. Și țara aceasta, cu rugăciunile și cu ajutorul Sfântului Nicodim,
de multe nevoi se păzește și se izbăvește. Apoi și Sfânta Mănăstire Tismana,
care are în sine comoara de mare preț a sfintelor sale moaște, de multe
primejdii și bântuieli ale văzuților și nevăzuților vrăjmași este păzită și
apărată totdeauna cu grabnică și călduroasă folosința sa. Pentru ale cărui
rugăciuni, Hristoase, Dumnezeule, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
3. "Viețile Sfinților" apărute între anii 1991 și
1998 la
Editura Episcopiei Romanului și Hușilor
(volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie)
și apoi la Editura Episcopiei Romanului
Întru această zi, pomenirea
Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Nicodim cel Sfintit, Arhimandritul,
din Lavra sfintei Mănăstiri Tismana(+1406).
Intr-aceasta zi, in care se praznuieste
Soborul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, sfanta noastra Biserica a oranduit
sa se faca praznuirea Cuviosului Nicodim cel Sfintit de la Tismana, Sfantul
care a trait pe pamant romanesc si s-a nevoit a intemeia cele dintai asezari
calugaresti din partile acestea (1370).
Cuviosul Nicodim s-a nascut in satul
Prilep si se tragea dintr-o familie de aromani. Istet de minte de mic copil,
Nicodim a invatat citirea Sfintelor Scripturi si s-a umplut de ravna pentru
slujirea lui Hristos. Iar cand parintii sau au inceput a cugeta sa-l aseze in
dregatorii, dupa avutia si rangul ce aveau, Nicodim s-a lepadat de toata averea
parinteasca si de toata slava lumii acesteia. Imbracat in haine saracacioase, a
fugit intr-ascuns din casa parinteasca si s-a dus la Sfantul Munte, unde, dupa
trei ani de ucenicie, s-a invrednicit a fi tuns calugar intr-o manastire de
acolo. Dovedindu-se adanc cunoscator al dumnezeiestilor invataturi, smerit si
evlavios, in putina vreme a ajuns diacon, apoi egumen si staret al acelei
manastiri. Plin de dragoste pentru poporul sau, Nicodim a mijlocit impacarea
intre scaunul patriarhal din Constantinopol si Biserica sarbeasca si, ascultand
rugamintea cneazului Lazar, a parasit Sfantul Munte si a venit in tara sa.
Repede ducandu-se vestea despre evlavia si smerenia sa, preotii si credinciosii
voiau sa-l inalte patriarh al Bisericii sarbesti, dar Sfantul s-a socotit pe
sine nevrednic de asemenea cinste.
In timpul domniei voievodului roman
Vlaicu, Sfantul a trecut Dunarea si, venind in Tara Romaneasca, a zidit
manastirea Vodita, cea dintai asezare manastireasca temeinica si cu buna
randuiala din tara noastra, despre care s-au pastrat dovezi si hrisoave. Dupa
oarecare trecere de vreme, Sfantul a parasit ctitoria lui de la Vodita, unde a
lasat staret pe un ucenic al sau, anume Agaton, a mers prin munti in sus si,
ajungand la locul unde apa Tismanei cade cu zgomot de la inaltime, a ridicat
acolo o manastire mai mare si mai trainica. Aici s-a asezat Cuviosul Nicodim,
cu cativa din ucenicii sai, dar numarul acelor ce veneau sa slujeasca lui
Hristos, sub povatuirea si indrumarea vrednicului staret, sporea fara incetare.
Pe toti ii invata cu blandete si-i calauzea spre implinirea voii lui Dumnezeu.
Sfantul Nicodim a fost un mare intemeietor si indrumator al vietii monahale la
noi, dupa randuielile de la Athos, iar ucenicii lui sunt cei ce au ctitorit cu
ajutor de la binecredinciosii domni si voievozi romani, cele dintai manastiri
mari in Tara Romaneasca. Vremea insa, cand a venit la noi Sfantul Nicodim, era
o vreme de mari framantari in lumea manastirilor ortodoxe. Miezul framantarilor
era Muntele Athos, tocmai locul de unde venise Sfantul Nicodim. Este vorba de
marea framantare pentru "rugaciunea mintii." Sfantul venea la noi,
intre altele, tocmai pentru ca a gasit aici un loc de liniste si singuratate,
prielnic lucrarii duhovnicesti a rugaciunii.
Dar Sfantul Nicodim si manastirile
zidite de el, dupa tipicul din Sfantul Munte, au luat parte si la nevoile
duhovnicesti ale crestinilor din aceasta tara. Schimbul de scrisori, de curand
descoperit, dintre Sfantul Nicodim si marele Patriarh bulgar Eftimie de la
Tarnova si intrebarile pe care staretul Tismanei le pune marelui Patriarh, ni-l
arata pe Sfantul Nicodim dornic sa se inarmeze cu acele cunostinte trebuitoare
in lupta impotriva ratacirii bogomililor, secta din Bulgaria, care tocmai
trecuse in Tara Romaneasca si bantuia tara. El si manastirea lui erau ca o
obste de apostoli ai dreptei credinte. Prin de dragoste pentru popor, Sfantul
s-a nevoit intru invatarea tuturor si pentru lucrarea treburilor bisericesti in
preajma manastirii sale.
A trait si a lucrat pe pamantul
romanesc sub patru domnitori: Vlaicu, Radu, Dan si Mircea, fiind cinstit si pretuit,
dupa cuviinta, de toti patru. Scriitorul, din vremea lui, a cartii Viata lui
Isaia de la Hilandar, vede in Sfantul Nicodim, pe "barbatul cinstit si
sfant, tare in carti si mai tare la judecata, in cuvinte si raspunsuri,
intemeietor de manastiri, puternic la rugaciune si luptator pentru dreapta
credinta". Pe langa frumoasa manastire Tismana, care e ctitoria lui, de la
Sfantul Nicodim ne-a ramas si o Evanghelie, numita Tetravanghelul lui Nicodim
de la Tismana, scrisa in limba slavona, chiar de mana Sfantului.
A adormit cu pace in Domnul la anul
1406, la 26 de zile ale lunii decembrie, pentrecut cu jale de calugari si de
multime de credinciosi. Si a fost ingropat in mormantul pe care singur si-l
pregatise in manastirea sa Tismana. Dupa oarecare vreme, dovedindu-se ca trupul
sau a ramas nestricacios, a fost scos din mormant si asezat cu cinste intr-o
racla din biserica manastirii. Din pricina tulburarilor si vitregiei trecutelor
vremi, sfintele lui moaste au fost ascunse apoi in locuri tainice, pe care nu
le stia decat staretul manastirii; cu timpul insa li s-a pierdut urma si au
ramas intr-un loc, pe care numai unul Dumnezeu il mai stie.
Pentru dragostea lui catre Domnul si
pentru toata slujirea si osteneala lui intru slava Bisericii Ortodoxe,
dreptcredinciosii din tara noastra cinstesc pe Sfantul Nicodim cu multa
evlavie, ca pe unul din marii indrumatori ai nostri pe calea mantuirii. Cu ale
carui rugaciuni, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.
Viața
Cuviosul Nicodim cel Sfințit era
de neam macedo-român, născut la Prilep, în sudul Serbiei, prin anul 1320, fiind
înrudit cu familia despotului Lazăr și a domnului Țării Românești, Nicolae
Alexandru Basarab. După ce învață carte, se duce din tinerețe în Muntele Athos
și se călugărește in Mânăstirea Hilandar, unde mai târziu ajunge egumen și
chiar protoepistat în conducerea Sfântului Munte.
Dupa anul 1365 vine in Țara
Românească și întemeiază cu ajutorul lui Vlaicu Vodă (1364-1377) si Radu I
(1377-1383), Mânăstirea Vodița (in 1369) și Tismana (ante 1377). Mai întemeiază
la sudul Dunării două mici așezări monahale, Vratna si Mânăstirița, în Oltenia
Gura Motrului și Vișina, iar in Țara Hațegului întemeiază Mânăstirea Prislop
(la sfarsitul sec. al XIV-lea), unde a scris un Evangheliar slavon (1404-1405).
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește
la 26 decembrie, ziua mutării sale la cele veșnice.
Fapte și cuvinte de învățătură
Ajungând la Athos, în Gradina
Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a nevoit mai întâi în obște, apoi singur
într-o peșteră în preajma Mânăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la
diavoli. Însă, fiind umbrit de darul lui Hristos, în puțină vreme s-a curățit
de patimi, a desprins lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni și s-a
învrednicit de darul mai înaintevederii și al facerii de minuni, ajungând
vestit în tot muntele.
Ca egumen al marii lavre
Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în obștea sa până la o sută de călugări
atoniți, greci, sârbi, macedoneni, români și bulgari, deprinzându-i pe toți cu
frica de Dumnezeu și hrănindu-i cu învățăturile Sfintei Scripturi, fiind dascăl
iscusit al rugăciunii lui Iisus, adânc teolog și părinte duhovnicesc luminat.
Pentru aceea nu puțini sihaștrii, călugări de chinovii și egumeni veneau la el
pentru sfat și cuvânt de folos.
Pentru cinstea de care se bucura
peste tot, la rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit la
Constantinopol, împreună cu ucenicii săi, Isaia și Partenie, împăcarea Bisericii
Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia Ecumenică. Deci, văzând patriarhul și împăratul
smerenia și înțelepciunea cuviosului și cucerindu-se de sfințenia vieții sale,
îndată au ridicat anatema dată asupra Bisericii Sârbe, spre lauda lui Hristos
și bucuria creștinilor. Așa înțelegea el să împlinească Evanghelia și să ajute
la mântuirea semenilor săi.
Fiind în sudul Dunării, în urma
unei descoperiri dumnezeiești, vine în Țara Românească și se așează pe valea
râului Vodița, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Aici,
Cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorului Vladislav-Vlaicu Vodă și al
sihaștriilor din partea locului, zidește chilii și biserică de piatră cu hramul
"Antonie cel Mare", pe care o sfințește în anul 1369. Mânăstirea
Vodița a fost înzestrată apoi cu danii și întarită prin hrisov domnesc ca
"după chiar moartea lui Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela
stareț nici domnul nici arhiereul, nici
alt careva; ci cum va zice chiar Nicodim și cum va așeza, așa să țină călugării
care sunt acolo și ei singuri să-și pună stareț".
Pe valea pârâului Tismana, unde
se nevoiau încă de la începutul secolului XIV mai mulți sihaștri în jurul unei
mici biserici de lemn cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", Cuviosul
Nicodim a înălțat, de asemenea, la locul numit "Cascade", Mânăstirea
voivodală Tismana, cu același hram, cu ajutorul domnitorului Țării Românești și
al cneazului Lazăr. Marele stareț formează aici o obște renumită de călugări,
ajută la menținerea în continuare a vieții isihaste și pune rânduială
călugărească de chinovie, după tradiția Muntelui Athos.
Adunând în jurul său câțiva
călugări luminați, a întemeiat la Mânăstirea Tismana o vestită școală de
caligrafi și copiști de cărți bisericești, renumită în toată Peninsula
Balcanică. De aici, Cuviosul Nicodim conducea duhovnicește toate mânăstirile
organizate de el și întreținea corespondența cu egumeni și ucenici din Athos,
din Serbia și din Țara Românescă, precum și cu patriarhul Eftimie al Târnovei,
dovedindu-se un mare teolog și părinte duhovnicesc.
La bătrânețe, Cuviosul Nicodim
încredințează grija celor două Mânăstiri, Vodița și Tismana, ucenicului său,
ieromonahul Agaton, iar el se retrage în peștera de deasupra Mânăstirii, ce se
păstrează până astazi. Acolo petrecea cuviosul toată săptămâna în post în
priveghere și neîncetată rugăciune, iar Duminica cobora în mânăstire, săvârșea
Sfânta Liturghie și vindeca pe cei bolnavi. Apoi mânca la trapeză cu părinții,
mângâia pe toți cu cuvinte de folos și iar se urca la peșteră.
Pentru sfințenia vieții sale,
Cuviosul Nicodim se învrednicise de la Dumnezeu de darul izgonirii duhurilor
necurate și al vindecării suferințelor omenești. De aceea numele lui se făcuse
cunoscut până dincolo de hotarele Țării Românești și mulți alergau la ajutorul
lui. Se spune în tradiția mânăstirii că unii bolnavi se vindecau numai cât
ajungeau la Tismana. Alții se tămăduiau cu rugăciunea și binecuvântarea
cuviosului, sau numai cât se atingeau de rasa lui. Printre cei vindecați de
Sfântul Nicodim se numără și fata regelui Sigismund, care era bolnavă de
epilepsie.
Ajungând la bătrânețe, Cuviosul
Nicodim cel Sfințit de la Tismana, binecuvântându-și ucenicii, și-a dat
sufletul în mâinile lui Hristos, la 26 decembrie 1406, iar sfintele sale moaște
au fost așezate în mormântul pregătit de el în biserică. Datorită vitregiei
vremurilor, mai târziu moaștele sale au fost așezate la un loc tainuit. O mică
parte din ele s-au dus în Macedonia, iar degetul arătător de la mâna dreaptă se
păstrează în biserica Mânăstirii Tismana.
HOME
* NICODIM 1 * 2 * VIAȚA
* ARBORE
* EGUMENI * COLECTIE * ACATIST
* PRIMUL
ULTIMELE
CERCETĂRI PRIVIND BIOGRAFIA LUI NICODIM
NICODIM ÎN
VIZIUNEA ISTORICULUI NICOLAE IORGA
