Marginalii
VASILE POP, TAINA
UNITĂŢII BISERICII, SEMĂNĂTORUL, Editura Online,
septembrie, 2010
Pornind de la art. IV din Simbolul de credinţă, alcătuit în cadrul celor două Sinoade Ecumenice de la Niceea (325) şi Constantinopol (381), - „Credem întru una, sfântă, catolică (sobornicească) şi apostolică Biserică * Πιστεύομεν εἰς μίαν, ´αγίαν, καθολικὴν καὶ ́αποστολικὴν Ἐκκλησίαν” – autorul studiului de faţă încearcă o incursiune în Istoria Bisericii Universale, încă din primele veacuri ale creştinismului primar, când încă nu erau definiţi bine termenii, deveniţi însuşiri esenţiale ale Bisericii: unitatea, sfinţenia, catolicitatea şi apostolicitatea, şi nici nu erau formulate toate dogmele de credinţă. Parcursul său iniţiatic prin Istoria Bisericii constituie tema unei lucrări ample ce se va finaliza într-o lucrare de licenţă a viitorului teolog Vasile Pop.
Având ca temă principală UNITATEA, sub multitudinea ei de aspecte, şi totodată prima însuşire a Bisericii, autorul încearcă să explice unele concepte şi conexiunile lor, însă, specifică faptul că: „unitatea este un dar de la Dumnezeu, şi nu ceva creat de noi oamenii, de aceea nu-mi propun, şi nici nu pot, să elucidez marea Taină a Unităţii Bisericii.”
După „Preliminarii” care cuprind definirea termenilor şi motivaţia alegerii temei, autorul dezvoltă ca subiecte lămuritoare şi absolut necesare, în capitole separate, „Întruparea Mântuitorului – Darul Unităţii”, „Unitatea Bisericii”; „Sfânta Euharistie – Taina Unităţii eclesiale” şi – adăugăm noi – centrul şi miezul unităţii. Un alt capitol se referă la „Unitatea Bisericii între schimsă şi erezie” şi necesarele „Concluzii”.
Completat cu o bogată Bibliografie şi cu note de subsol bine documentate, studiul se rotunjeşte şi oferă o imagine clară a acestor subiecte teologice, atât pentru cei care vor să studieze, cât şi pentru curioşii, dornici să ştie cât mai multe detalii despre teologia fundamentală, dogmatică şi despre ecleziologie, pentru a-şi adânci credinţa şi cunoştinţele generale.
Necesar în demersul său este definirea conceptului de Biserică, atât ca şi construcţie, cât şi ca adunare euharistică:
„După cum bine ştim
nu există o definiţie completă a Bisericii, care să exprime
tot ce este Biserica şi ce cuprinde ea, deoarece Biserica este o
Taină, după cum spune Boris Bobrinskoy in tratatul său de
eclesiologie pe care l-a şi intitulat Taina Bisericii, de aceea când
încercăm să definim Biserica, definim doar anumite aspecte ale ei,
care spun ceva despre Biserică dar nu totul. Cea mai potrivită
şi cea mai sugestivă definiţie a Bisericii este cea dată de
Sfântul Apostol Pavel, aceea de “Trup al
lui Hristos”, identificat cu adunarea
euharistică.”
Numeralul „una” – la feminin exprimă unitatea, unicitatea şi particularitatea Bisericii, aşa cum Unul este Dumnezeu în Trei Persoane, Unul este Domnul Iisus Hristos, Unul Născut, Unul este Duhul Sfânt Mângâietorul. Aşa şi Biserica este Una, sfântă, catolică (sobornicească) şi apostolică Biserică.
Aşa cum mărturisim un Botez, un singur Botez, indiferent de ritul creştin. „Unitatea Bisericii – afirmă autorul - este marcată de Euharistie, care face ca toţi membrii Bisericii să fie egali şi să formeze Trupul unic al lui Hristos, care este şi principiul unităţii eclesiale”.
Ştim că Planul Divin a
inclus în chip expres Unitatea Bisericii, punând în om principiul
unităţii. Conform acestui plan iniţial, omul, pe lângă
comuniunea cu Dumnezeu, era chemat să unifice întreaga creaţie
şi să o supună. Cu alte cuvinte, a fost desemnat stăpân
peste Creaţie. I s-a conferit de către Creator o demnitate
maximă. Şi faptul de a da nume tuturor creaturilor, a fost o
responsabilitate imensă. Omul,
însă, nu s-a ridicat la înălţimea investiturii sale de
către Yahve. E de prisos să spunem că, din cauza căderii
protopărinţilor, păcatul a stricat ordinea divină, amânând
planul de unificare a omului cu creaţia, păcat care a avut drept
consecinţe – păcatul şi moartea. Însă Dumnezeu, în marea Sa
Milostivire a hotărât restaurarea
naturii umane căzute. Mai mult decât atât, a hotărât să-i ofere
omului (creaturii sale) şansa de a redeveni copil al Său. Şi a
ales o modalitate unică de a a-l ridica din nou pe om la demnitatea supremă: ni L-a dat pe Însuşi Fiul Său
Unul-Născut, pe Iisus Hristos pentru a răscumpăra păcatele
lumii. Întruparea lui Iisus Hristos a fost Actul Suprem de Iubire prin care
Dumnezeu a readus natura umană la unitatea originară. Totodată,
Întruparea Fiului lui Dumnezeu este „actul
de instituire a Bisericii, descoperă în Istorie adevărul despre
Dumnezeu întrupat şi adevărul despre om, modul comun de
existenţă al lui Dumnezeu şi al omului în Persoana
teandrică a lui Hristos”.
Întruparea ca fapt istoric şi supranatural, deşi nu poate fi explicată de mintea omenească, reprezintă „înomenirea” lui Dumnezeu, un dar al vieţii, şansa omului de a-şi realiza viaţa în deplinătatea ei fiinţială, de fapt, mântuirea omului, posibilă doar datorită Unităţii Bisericii.
Prin citate revelatoare ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi ale teologilor ortodocşi, autorul argumentează aceste teze.
„Sfântul Nicodim Aghioritul
distinge trei moduri de unire sau comuniune: - după fiinţă, specific Persoanelor divine; după lucrare, propriu unirii lui
Dumnezeu cu oamenii înainte de Întrupare şi cel după ipostas, care este de fapt unirea naturii
dumnezeieşti cu cea omenească în Ipostasul lui Hristos. Prin cel
de-al treilea mod se realizează unirea deplină sau maximală a
lui Dumnezeu cu noi oamenii căci “existenţa în Hristos este sinonima
cu realizarea umana, constituie un mers de la dupa chip la Chip sau de la existenţa
iconică la cea reala, asemanarea cu Dumnezeu fiind înţeleasă ca
taină a îndumnezeirii,
taina unirii cu Dumnezeu în Hristos”.
Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru uneşte în Persoana Sa firea dumnezeiască şi cea umană, adică, dumnezeirea şi omenitatea au în Hristos un mod comun de existenţă şi acest mod este unitatea.
Autorul detaliază cu argumente:
„Unirea celor 2 firi în
Hristos nu este ceva abstract, ci ea ni se descoperă ca mod de
existenţă şi posibilitate a vieţii, ca putere de a învinge
moartea şi infirmitatea existenţei noastre şi aceasta este
posibil deoarece “Hristos ia trup omenesc, acel trup care, după
cădere, exista doar fragmentat în invidualităţi, Îl ia şi-l
transformă în trupul comuniunii,
oferindu-i posibilitatea de a se autodepăşi şi de a se jertfi pe
sine”.
Şi cum îi uneşte Cuvântul lui Dumnezeu pe oameni? Autorul lucrării explică aceasta prin citate din Sfânta Evanghelie:
„Iisus este Cuvântul lui
Dumnezeu (In 1, 1) Care a ieşit de la Tatăl şi a venit în
lume (In 16, 28), a venit să-I unească pe oameni nu doar
printr-o simplă coexistenţă paşnică, ci să-I
unească cu Tatăl Său şi Tatăl nostru, Hristos a adus
naşterea din nou şi o unitate nouă, treimică pentru ca toţi să fie una (In
17, 21). Unitatea este un dar de la Dumnezeu, ea nu e proprietatea
noastră, iar pe lângă faptul că Hristos a adus-o El Se şi
roagă pentru unitate, există în Scriptură 3 locuri/versete care
relevă acest fapt: In 16, 10 “Am şi alte oi care nu sunt din
staulul acesta. Și pe acelea trebuie
să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă
şi-un păstor… aici El S-a rugat pentru cei ce erau în afara Bisericii
şi a unităţii ei. Apoi al doilea loc este In 17, 1
“Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai
dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.” Iar al treilea este In
17, 21 “Ca toţi să fie una, după cum Tu Părinte, întru
Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în noi să fie
una...”
Mântuitorul
spune despre Biserică “porţile
iadului nu o vor birui” -
(Mt 16, 18). Aşadar, Biserica este
menţinută în unitate şi făgăduinţele Sale sunt
valabile până la sfârşitul timpului, explică autorul
lucrării, punând în evidenţă rolul covârşitor şi
definitoriu al Întrupării – ca act al iconomiei Mîntuirii şi ca dar
al unităţii (eclesiale), săvârşit după „sfatul treimic” şi ca rezultat al
iubirii treimice. De menţionat rolul Duhului Sfânt, ca Persoană
Divină, prezent în fiecare moment, după modul propriu. O dată cu
Învierea Sa, Iisus Hristos deschide calea pentru darul Duhului Sfânt „aşadar Biserica este definită
simultan, prin lucrarea lui Hristos şi prin prezenţa Duhului Sfânt,
ambele constituind cele două mâini ale Tatălui”, astfel unitatea
primită ca dar “devine” şi unitatea
Duhului.”
Cea de a doua secvenţă vizează probleme legate de unitate ca însuşire a Bisericii. „Biserica este Trupul lui Hristos, şi totodată ea este miracolul unirii dintre fiinţa creată şi Cel necreat, adică Dumnezeu. Biserica - după cum spune L. Uspensky - este rodul a două miracole: Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi Pogorârea Sfântului Duh. Acelaşi mare teolog mai subliniază că Biserica este singulară şi unică în genul ei deoarece ea este o asemănare a Preasfintei Treimi, asemănare în care multiplul devine unul”, citează autorul, aducând următoarele precizări foarte importante:
„Unitatea, însuşirea cea
mai importantă a Bisericii, este conţinută în expresia ekklesia, care îi cheamă şi
îi adună pe toţi oamenii laolaltă în acelaşi Hristos.
Biserica se numeşte una pentru
că ea singură este sfântă, pentru că ea aparţine
întregii lumi şi sfinţeşte întreaga omenire şi, nu în
ultimul rând, pentru că fiinţa ei constă în armonia şi
unitatea duhului şi a vieţii tuturor membrilor săi. Unitatea
este acolo unde este Hristos, de aceea pentru a dobândi această unitate
“trebuie să ne înrădăcinăm în Hristos, Care este Cuvântul
lui Dumenzeu devenit accesibil nouă prin Întrupare, ca să ne readune
pe toţi în unitatea Sa”.
Autorul menţionează totodată, bazat pe cuvintele teologilor şi ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, că: „unitatea Bisericii nu e o unitate de ordin instituţional şi nici sfărâmată în indivizi cu credinţe deosebite, nu e o reuşită în plan intelectual sau organizatoric, ci este dintru început un fapt existenţial, mai exact o unitate de viaţă ontologic-pnevmatică în Hristos şi în Duhul cel Sfânt căci, după cum spune Ch. Yannaras, unitatea Bisericii este Har - harismă a lui Dumnezeu pentru oameni şi i se dăruieşte omului la fel cum i se dăruieşte viaţa în fiecare clipă, unitatea este posibilitatea ca omul să participe la viaţa lui Dumnezeu. Unitatea în Biserica Ortodoxă nu este înţeleasă ca o simplă conducere administrativă şi o realizare umană, ci - după cum am afirmat şi mai sus - e înţeleasă ca un har şi o plinătate a vieţii celei noi”. De aici, precizări ale termenilor de „unică” şi „unitară”.
„E unică în fiinţă deoarece reprezentă fiinţa
şi unitatea de viaţă a Sfintei Treimi. Biserica are misiunea de
a da mărturia unităţii şi aceasta pentru că în ea
Dumnezeu nu este cunoscut ca un simplu Monarh, ci ca o comuniune
desăvârşită a Trei Persoane. Dumnezeu nu a creat o Biserică
unită (din mai multe componente) ci unică deoarece El a creat-o
după chipul Său, iar ceea ce există din veşnicie şi se
petrece în relaţiile celor Trei Persoane se face accesibil oamenilor -prin
har- în Biserică.”
Ce frumos şi ce clar explică autorul aceste adevăruri dogmatice:
„Sfânta Treime ne uneşte
pe toţi în Trupul lui Hristos, însă “unirea tuturor” pentru care se
roagă Biserica, nu trebuie înţeleasă ca o asamblare a unor
fragmente de comunităţi creştine, ci ca o extindere a
unităţii treimice, ca o ierurgie treimică (lucrarea sfântă
a Treimi în lume). Aşadar, taina unităţii, aşa cum o
înţelege şi o trăieşte Biserica, este
Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
prin care suntem uniţi ca printr-o putere unificatoare, şi spune
Sfântul Dionisie Areopagitul că suntem adunaţi împreună într-o
unime deiformă şi într-o unire ce imită pe Dumnezeu. Hristos şi Duhul Sfânt, uniţi
perihoretic între ei cu Tatăl, împărtăşesc continuu
Bisericii viaţă din viaţa comunitară a Sfintei Treimi,
sursa şi modelul suprem al comuniunii. Astfel, Biserica trăieşte
în oceanul de iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi. Aşa cum nu se pot
despărţi Cele Trei Persoane din unitatea lor iubitoare, aşa nu
se pot despărţi nici Biserica de Dumnezeu.”
E o mare bucurie pentru un creştin să ajungă la înţelegerea acestor taine mistice şi să se adâncească în adevărul lor unic, relevant şi mântuitor!
Autorul
explică în continuare conceptul de „unitară”: „adică
viaţa de comuniune a credincioşilor în acelaşi Trup tainic al
lui Hristos. Biserica este viaţa nouă a Duhului, fiind
înfăţişată ca o unitate de nenumărate membre
coexistând în iubire şi formând Trupul lui Hristos, însufleţit de Duhul
Sfânt, nu e o simplă convieţuire a unor supuşi, sub o conducere
autoritară, ci e o unitate de viaţă nouă, primită de
la Hristos, mai exact e viaţă duhovnicească bazată pe
libertate lăuntrică şi iubire reciprocă.”
La întrebarea: Cum se intră în unitatea Bisericii, autorul are următorul răspuns, bazat pe scrierile teologilor:
„Omul intră în unitatea Bisericii prin Taina Botezului “omul intră în realitatea comuniunii eclesiale prin intermediul marelui şi iniţiatorului dar al Botezului, şi participă la respiraţia trupului, care este rugăciunea Bisericii...”, aşa cum afirmă părintele Dumitru Stăniloaie. Tot referitor la intrarea omului în unitate - în Biserică - prin Taina Botezului, Părintele Valer Bel afirmă: “prin Taina Botezului omul se desparte de trecutul său şi se naşte la viaţa cea nouă în Hristos; intră în comuniune cu Dumenzeu şi cu semenii ca membru al Bisericii”.
Autorul mai precizează:
„Biserica este unitară pentru că este una în dogme, în Taine, în organizare şi-n comuniunea ierarhică.” Şi aici a considerat necesar să adauge următoarele, făcând o dizertaţie pe baza art. IX din Simbolul Credinţei şi a Scrierilor Sfântului Apostol Pavel:
„Un
mic aspect care trebuie precizat legat de unitatea Bisericii, este cel legat de
pluralul Biserici. În articolul IX din Simbolul Credinţei mărturisim
că Biserica este una, aceasta este o axiomă eclesiologică
evidentă şi clară pentru fiecare creştin, însă
problema apare când se foloseşte cuvântul Biserici. Ce înţelegem prin
expresia Biserici? În primul rând, când se vorbeşte despre Biserică
la plural, este pentru a se arăta că există mai multe Biserici
locale în sânul Bisericii unice şi în al doilea rând pentru a arăta
că există diferite confesiuni, care (toate) îşi arogă
titulatura de Biserică, însă după cum nu există mai multe
adevăruri, nu există nici mai multe “Biserici”, pentru că una
este Biserica adevărată, cea Ortodoxă.
Unitatea Bisericii este o comunicare şi o extensiune a unităţii
lui Dumnezeu. “Oare S-a împărtit Hristos?” întreabă Sfântul Apostol Pavel
în faţa tendinţelor din Corint de a se constitui diferite grupuri (1
Co 1, 13). Hristos este Aceleşi, Adevărul nu se împarte, este
unul singur, chiar dacă are mai multe aspecte. Dintre diferitele Biserici
creştine, care prezintă adevărul revelat în diferite feluri,
numai una poate fi cea adevărată, căci Dumnezeu-Adevărul
este Unul şi nu Se poate contrazice pe Sine Însuşi. Și anume Biserica cea
unică este aceea în care s-a păstrat adevărul revelat
neschimbat. “Ortodoxia este acea Biserică unică şi
adevărată, care păstrează continuitatea vieţii
bisericeşti, adică a unităţii tradiţiei, celelalte
confesiuni creştine, care se pretind şi ele adevărata
Biserică, nu reprezintă niciuna deplinătatea Bisericii, ci au
păstrat ceva din fiinţa Bisericii numai în măsura în care au
rămas fiecare într-un real contact cu profunzimile Bisericii celei una”, aşa cum afirmă Pr.
Prof. Dumitru Stăniloae, “Biserica universală şi
sobornicească,” în
revista: ORTODOXIA, nr.2, 1966.
Concluzionează autorul: „putem afirma că Biserica cea una, unică şi unitară
este Biserica cea adevărată, care posedă adevărul
fără pată şi în toată plenitudinea lui.”
Un al treilea capitol care constituie chintesenţa celorlalte, se intitulează: „Sfânta Euharistie- Taina unităţii eclesiale”.
După definirea „Sfintei Euharistii” drept: „minunea prefacerii Sfintelor Daruri de pâine şi vin (a materiei Jertfei) în Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos”- autorul explică în ce constă această prefacere şi ce fel de acţiune exprimă.
Vasile
Pop specifică mai departe, cu argumente din Sfânta Evanghelie că Iisus
Hristos a instituit această Taină:
„Euharistia a fost
instituită de Mântuitorul în seara Cinei celei de Taină “Iisul luând
pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis:
Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu...Beţi dintru acesta
toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi...”(Mt 26, 26-28). După
cum bine ştim în epoca Bisericii primare Sfânta Euharistie se
săvârşea în casele creştinilor. Toţi se adunau într-o
casă, unde participau la săvârşirea Euharistiei şi se
împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului, din Faptele
Apostolilor deducem că adunarea primilor creştini era una prin
excelenţă euharistică, această adunare sau sinaxă este
exprimată prin termenul ekklesia.”
Pentru înţelegerea acestui aspect autorul face apel la primul teolog al unităţii Bisericii, şi anume Sfântul Apostol Pavel.
„Unitatea Bisericii în Sfânta
Euharistie este clar evidenţiată în spusele Apostolului Pavel
“Paharul binecuvântării pe care noi îl binecuvântăm nu este oare
împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care noi o
frângem nu este oare împărtăşirea cu Trupul lui Hristos? De
vreme ce este o singură pâine, noi, cei mulţi, un singur trup suntem,
fiindcă toţi dintr-o singură pâine ne
împărtăşim.” (I Co 10, 15-17), în aceste versete, ce
exprimă Taina Euharistiei, ideea dominantă este aceea că cei
mulţi formează un trup, e unitatea celor mulţi cu acel Unul,
Care Se oferă pe Sine şi menţine această unitate.
Aceiaşi unitate reiese şi de la Mt 26, 26-28 “Luaţi,
mâncaţi, acesta este Trupul Meu...Beţi dintru acesta toţi,
acesta este Sângele Meu”, această luare/primire a lui Hristos euharistic
este exprmată ca o invitaţia luaţi, care îi introduce “pe cei
mulţi” în unitatea cu Unul, făcută vie şi asigurată
prin actul de a mânca şi a bea Trupul şi Sângele lui Hristos, din
această cauză Christos Yannaras spune că Biseica, este o
Cină, un act ce înseamnă a mânca şi a bea “de nu veţí mânca
trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Său, nu veţi
avea viaţă în voi ” (In 6, 53). Fiul lui Dumnezeu Se
dăruieşte ca “hrană şi băutură” realizând acel
trup al comuniunii sau comuniunea agapică în care viaţa
dumnezeiască e întrupată în viaţa lumii. De la Cina cea de
Taină şi până acum Hristos-Domnul s-a dat pe Sine ca hrană
mântuitoare prin care se săvârşeşte unirea cu El. Dar pe lângă
aceasta El cere ca Euharistia să se facă întru pomenirea Lui (Lc
22, 19), aceasta nu e o simplă anamneză (aducere aminte) sau ceva
pur simbolic, ci retrăirea vie şi maximă a Euharistiei.”
Vasile Pop conchide referitor la Sfânta Euharistie:
„Aşadar Euharistia este o
pregustare a Împărăţiei lui Dumnezeu, ea ne unifică deplin
cu Hristos, ne face consângeni cu El şi ne menţine în unitate şi
pe noi cei mulţi, pe unul cu altul. Euharistia este minune şi
transpunere/prefacere, este Taină a unităţii şi Trup al lui
Hristos, este unificare a tuturor în toate şi liturghie cosmică,
şi de aceea unde este Hristos nu poate să fie dezbinare. Euharistia
le unifică pe toate şi confirmă adevărul, aceasta l-a
făcut pe Sfântul Irineu de Lyon să afirme că “părerea
noastră este în acord cu Euharistia şi Euharistia confirmă
părerea noastră”. Acolo unde este Trupul şi Sângele lui Hristos
este unitate şi unde este unitate este Biserica.”
În ultimul capitol, cel referitor la „Unitatea Bisericii între schismă şi erezie” , autorul aduce precizări privitoare la distincţia între unitatea Bisericii, care nu poate fi atinsă deoarece ţine fiinţial de Biserică, şi unitatea creştinilor atât de fărâmiţată de schisme, unitate pe care de fapt creştinătatea nici nu a avut-o. Autorul explică termenul „schismă” şi cum s-a ajuns la ea: „În ce priveşte unitatea şi schisma, încă din vremea Apostolilor în Biserică au existat tensiuni şi dezacorduri doctrinare. Când spunem schismă ne gândim automat la Schisma din 1054 (16 Iulie) dintre Apus şi Răsărit. Schisma este o scindare a unei unităţi, în cazul de faţă, a creştinătăţii. Schisma a scindat Apusul de Răsărit, dar nu a atins unitatea fiinţială a Bisericii. Bineînţeles că Biserica Ortodoxă în frunte cu întreaga creştinătate nu a rămas indiferentă faţă de problema gravă din sec. XI, cât şi faţă de Reformă, care nu e altceva decât o continuare târzie a marii schisme, începutul procesului de fărâmiţare a creştinătăţii”.
Pe de altă parte, autorul afirmă:
„Efortul depus în această
problemă este vizibil în Mişcarea Ecumenică, Ch. Yannaras face câteva remarci demne de
luat în seamă cu privire la acest efort ecumenic care are în vizor mai
mult unirea (formală) a Bisericilor, decât unitatea Bisericii “unirea
Bisericilor pare a fi o preocupare extrem de actuală şi reală,
un scop care poate fi urmărit şi analizat, cu obiectivitate
raţională, cu elucidări de tip doctrinar şi concesii
reciproce... în realitate unirea e o chestiune de care sunt înteresate
îndeosebi organismele bisericeşti instituţionalizate în perspectiva
relaţiilor dintre ele”.
Tânărul viitor teolog explică şi noţiunea de „erezie” – care în limba greacă, în sens propriu înseamnă „alegere”.
„Afirmăm că erezia nu este şi nici nu poate fi o anulare a unităţii eclesiale, care nu se pierde şi nu se divide; erezia scoate pe eretic din unitatea Bisericii, dar acesta o poate redobândi prin renunţare la părerea/învăţătura eretică.”
În
epoca noastră există o aspiraţie spre unitate a creştinătăţii dar, în
ce priveşte Biserica Ortodoxă,
aceasta nu aspiră la unitate, pentru că deja ea menţine
unitatea, pentru că o are după modelul treimic. Autorul
precizează: „Unitatea Bisericii e strâns legată şi de Sfânta
Tradiţie, acest lucru l-a făcut pe Părintele G. Florovsky,
într-o adunare ecumenică numită Credinţă şi
Constituţie (1952) să pună problema “ecumenismului în timp”
şi a importanţei acestuia, care nu e altceva decât unitatea şi unanimitatea cu Sfinţii
Părinţi, şi putem începe de la îndemnul Sfântului Ignatie
către Policarp al Smirnei, acela de a purta grijă de unitate,
căci nu e nimic mai bun ca aceasta, şi pentru a rămâne în
Biserică e necesar să rămânem în adevăr.” Vasile Pop
face o comparaţie plastică
asemuind creştinătatea
cu un năvod „ce cuprinde în ea
mulţi peşti (diferiţi), dar Corabia lui Hristos, care este
Biserica trebuie să tragă acest năvod în ea, în unitatea pe care
a primit-o ca dar prin Întruparea Cuvântului şi a pecetluit-o prin Duhul
cel Sfânt şi să desfiinţeze în unitate lucrarea de divizare a
Turnului Babel din lumea creştină, pe care satana o cerne ca pe grâu
pe surorile ei”.
În concluzie, autorul punctează principalele aspecte ale unităţii şi unicităţii Bisericii, ale Sfintei Euharistii ca Taină a unităţii bisericeşti, prin intermediul căreia, suntem uniţi cu Hristos şi devenim consângeni/contrupeşti cu El, dar în acelaşi timp suntem uniţi şi noi unul cu celălalt.
Lucrarea este foarte interesantă şi se constituie un instrument util şi necesar în aprofundarea cunoştinţelor teologice sau adâncirea în istoria zbuciumată a creştinismului care a păstrat de peste două mii de ani, intactă credinţa cea adevărată, cea transmisă prin Apostoli şi prin Evanghelişti până în zilele noastre şi va dăinui până la sfârşitul veacurilor, dincolo de orice oprelişti, schisme, erezii şi fărâmiţări, pentru că doar Biserica deţine Adevărul Unic: Iisus Hristos – Mântuitorul lumii.
TEOLOG CEZARINA ADAMESCU
29 Septembrie 2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU