Eugen Dorcescu:

 

Poezia Valentinei Becart sau despre “neantul identificării”

 

Poezia doamnei Valentina Becart (Undeva, un poet, Editura on-line Semănătorul, 2010) se întemeiază pe absenţă, în sensul ontologic şi metafizic al acestui termen. Nu pe absenţa, pur şi simplu, a ceva sau a cuiva anume (ar fi prea simplu, ar fi minor), ci pe absenţa de sine – şi din sine – a fiinţei înseşi, pe incompletitudinea fără leac a făpturii umane, care, după cădere, şi-a ratat, iremediabil, şansa de a fi fericită:

 

drumul
zace împietrit în tăcere
aşteptând răbdător – pasul şovăielnic ...
anotimpurile
nu-şi pierd nici ritmul
şi nici farmecul împlinirii ...

doar eu
mă poticnesc din când în când
ne-înţelegând
de ce – urcuşul e atât de greu
şi nopţile atât de adânci –

nici o stâncă
nu şi-a ferit privirea
când trăsnetul a lovit-o ...
numai amintirile rătăcesc
în cenuşa drumului
şi sufletul meu
fără întrebări şi fără răspunsuri
fără Dumnezeu ...
numai eu,
numai eu ...

 

Locul ei, al acestei fiinţe alungate din Eden, “ce-a cutezat mult prea sus/ spre ‘grădini’ nepermise ...”, fiinţă dinaintea căreia se deschid căi fără sens şi drumuri fără ţel, este o permanentă şi echivocă “răscruce” (18, 50) – spaţiu al oportunităţilor multiple, adică, de fapt, al oportunităţii irosite:

 

… seminţele le-a aruncat
undeva,
la o răscruce de drumuri –
… acolo m-am născut eu …
mereu la un pas de pericol,
mereu la un pas de salvare …
dar, fără îndoială,
la o răscruce,

la o răscruce …

 

În ce mă priveşte, în mai multe rânduri, am îndrăznit a numi omul exact aşa: fiinţa care şi-a ratat şansa. Atunci, demult, la începutul începutului, Adam a fost aruncat în istorie şi, spre a se orienta în labirintul ei, în dedalul exterior şi lăuntric, urmaşilor săi li s-a dat, drept unic şi infailibil ghid, Legea. Nu le rămâne decât s-o asculte. De notat că autoarea are conştiinţa acestei “aruncări” (“aruncat am fost în lume”), asociind-o, însă, cu beatitudinea Haosului şi cu nostalgia după “repaosul” increatului (cf. Din nou să fiu repaos, 18; vezi infra).

 

Aşadar, arhitema acestei poezii fiind absenţa (în înţelesul pomenit), vom asista, pe de o parte, la eflorescenţa unei suite de teme şi motive, ce decurg din această instanţă tutelară (reminiscenţa – imposibilitatea de a uita pierduta stare de graţie, nostalgia, dorul, tânjirea nedefinită şi continuă, ca o maladie nevindecabilă (32, 47, 59), deruta gnoseologică, agnosticismul ezitant, dispersia, entropia universală (“frunze”, “ploaie”, “lacrimi”, “ninsoare”, “nisip”), căreia, timid, pare a i se opune, când şi când, “cuvântul”, ca singură, poate, forţă antientropică (“Din jocul vieţii/ mă voi desprinde/ cuvânt împlinit furişat în liniştea secundei”), “labirintul singurătăţii” (35), întâlnirea, repetată, cu “abisul”, cu “adâncul”  şi, drept corolar, cu “neantul”, termen dominant etc.), iar pe de alta, la o manieră compoziţional-stilistică armonios şi necesar pliată pe un asemenea mesaj : textul meandric, vag rimat (rima cade, deseori, acolo unde cade şi accentul semantic), fluctuaţia ritmului, potrivit cu denivelările simţământului (întotdeauna disforic), construcţia liberă de constrângeri, specifică lamentoului, elegiei, cu delimitarea secvenţelor – fapt original – nu atât prin titluri, cum se obişnuieşte, ci prin procedeul, foarte interesant, şi, în cazul dat, foarte productiv, al repetării versului final (repetare ce prelungeşte nedefinit ecoul şi marchează resemnarea, împăcarea, acceptarea deciziei divine):

 

… nu plânge …

fiu al depărtărilor!

mă vei găsi – pe un ţărm pustiu –

flacără stinsă

şi tu … îndurerat

mult prea târziu,

mult prea târziu …

 

Acestea mi se par a fi, în linii mari, temelia şi structura de rezistenţă ale textului. Tensiunea şi dinamica lui sunt determinate de drama pe care o trăieşte eul contemplativ şi meditativ, la cel de al doilea palier gnoseologic – acel palier guvernat de intuiţie, străjuit de teroarea neantului şi însoţit de angoasă. Dacă, sub raport tematic, sâmburele acestei poezii este absenţa de sine a fiinţei, sub raportul spectacolului liric avem a face cu lupta dintre trup (soma) şi suflet (psihe) – nu cu cea dintre carne (sarks) şi duh (pneuma), de care vorbeşte magistral Apostolul Pavel. Otrăvit de efluviile angoasei, crezându-se pe marginea neantului, sufletul (sediul afectelor) este sfâşiat permanent de incertitudini, de tristeţi imposibil de numit, de dor, ba chiar de o nedisimulată thanatofilie :

 

De ce m-ai smuls
din Haos
- vitregindu-mă -
de splendoarea "nefăcutului"
şi m-ai redat "vederii"
modelându-mă ...
cu mii de ochi
privindu-mă
adulmecându-mă ...

gândindu-mă
că aruncat am fost
în lume
să port povara
- născutului fără vină -
cu mii de ochi
rugător ... te caut
şi te implor - Stăpâne
ascunde-mă - de mine -
ascunde-mă ...

… sunt pradă vrerii tale
îndură-te -
şi redă-mă
liniştii din Haos ...
din nou
să fiu - repaos -
repaos ...

 

Uneori, rareori, de fapt, imanenţa, trupul (contactul nemijlocit cu ambianţa) pare a prelua iniţiativa, propunând aparenţa drept esenţă şi ceea ce este trecător – veşnicie :

 

Nu vă lăsaţi înşelaţi

de dogme

ce vă promit o „lume viitoare”…

 

chiar dacă adevărul doare

 

numai aici, pe Pământ

veţi fi aproape de Soare

de bucuria dimineţilor

când

din adâncul nopţilor de veghe

răsare ca o minune

tânără, viguroasă,

albă floare

ziua neumblată

păşind agale …

 

Slăviţi Pământul

ca pe-o sfântă … scăldătoare

cu nobil parfum de sărbătoare …

 

Dar această farsa ontologică nu poate înşela eul, fiinţa. Sufletul reintră în chinul lui, în iadul lui, în purgatoriul lui, urmându-şi, prin « labirintul singurătăţii » (35), calea spre « ţărmul promis » (59), în care crede şi nu crede :

 

Şi iată-l

vâslind spre miazănoapte …

cu greu

scăpând de pânda adâncului

şi cu ochi dureros… cătând în depărtare

- ţărmul promis –

şi lumina adevărului

ce l-a osândit

la zadarnica trudă a „întoarcerii” –

în care

ca un biet muritor

a crezut …

 

O singură dată (din câte mi-am dat seama), fiinţa întrezăreşte cel de al treilea palier gnoseologic, cel al revelaţiei, unde sălăşluieşte iluminarea (şi, eventual, extazul). Dar străfulgerarea, intensă şi impresionantă, este de scurtă durată:  

 

Din retina timpului

mă voi smulge

 punct luminos

- liber să fiu –

în singurătatea tăcerii divine

tăcerii divine …

 

Elanul este ameninţat permanent de cădere, după cum prăbuşirea este mereu atenuată de năzuinţa spre zbor. Spaţiul poeziei Valentinei Becart este, deci, intervalul dintre neant şi paradis, iar substanţa ei umană – intervalul dintre intuiţie şi revelaţie. Starea lăuntrică dominanată rămâne angoasa (sau, mai curând, efectele ei) – angoasa latentă, nezgomotoasă, dar tenace, care împinge sufletul într-o sinceră şi adâncă melancolie, într-o disperare liniştită, decentă. Totul alunecă spre ceea ce autoarea numeşte “neantul identificării” (altfel spus, spre neantul, spre vidul, spre eşecul căutării de sine). “Neantul identificării” (48) este una din definiţiile privilegiate ale acestui lirism, poate cea mai adecvată dintre toate câte i s-ar putea căuta şi, eventual, găsi:

 

Zideşte-mă

în adâncul Creaţiei Tale

să-ţi fiu eu -  muză şi flacără albastră –

ce-ţi vor sta de veghe

ca o blândă alinare

în nopţile de căutare

prin neantul identificării

cu fragilitatea gândului întrupat,

întrupat …

 

Valoarea unui text literar (a unei creaţii artistice în genere)  stă, după opinia mea, în cantitatea de fiinţă pe care acea creaţie o conţine în structurile ei generative şi pe care, concomitent, este capabilă să o transfere convingător în structurile sale discursive, în procesul şi actul concret al comunicării. Poezia de factură exitenţialistă a Valentinei Becart, vorbind, cu insistenţă, obsesiv, despre destinul incomprehensibil al acestei fapturi, ea însăşi, uneori, de neînţeles, care este omul, nu poate fi abordată decât din perspectiva analitică şi axiologică pe care o impune meditaţia (rezolvată estetic) asupra fiinţei. Substanţa, generoasă în sine şi deplin asumată de autoare, îşi găseşte, cu talent, cu pricepere, cu naturaleţe, expresia pe care cititorul – fie el ingenuu sau avertizat – o aşteaptă şi o acceptă.

 

 

Eugen DORCESCU, Timişoara - 25 aprilie 2010

 

 

 

 

ÎNAPOI LA ARTICOLE

---

Restartare

***

© Copyright FunTis & ARP – 2009

Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com

Situl aparţine ARP - ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU

---