Eugen Dorcescu:
Poezia Valentinei Becart sau despre “neantul identificării”
Poezia doamnei Valentina Becart (Undeva, un poet, Editura on-line Semănătorul, 2010) se întemeiază pe absenţă, în sensul ontologic şi metafizic al acestui termen. Nu pe absenţa, pur şi simplu, a ceva sau a cuiva anume (ar fi prea simplu, ar fi minor), ci pe absenţa de sine – şi din sine – a fiinţei înseşi, pe incompletitudinea fără leac a făpturii umane, care, după cădere, şi-a ratat, iremediabil, şansa de a fi fericită:
drumul
zace împietrit în tăcere
aşteptând răbdător – pasul şovăielnic ...
anotimpurile
nu-şi pierd nici ritmul
şi nici farmecul împlinirii ...
doar eu
mă poticnesc din când în când
ne-înţelegând
de ce – urcuşul e atât de greu
şi nopţile atât de adânci –
nici o stâncă
nu şi-a ferit privirea
când trăsnetul a lovit-o ...
numai amintirile rătăcesc
în cenuşa drumului
şi sufletul meu
fără întrebări şi fără răspunsuri
fără Dumnezeu ...
numai eu,
numai eu ...
Locul
ei, al acestei fiinţe alungate din Eden, “ce-a cutezat mult prea sus/ spre ‘grădini’
nepermise ...”, fiinţă dinaintea căreia se
deschid căi fără sens şi drumuri fără ţel,
este o permanentă şi echivocă “răscruce” (18, 50) –
spaţiu al oportunităţilor multiple, adică, de fapt, al oportunităţii irosite:
… seminţele le-a aruncat
undeva,
la o răscruce de drumuri –
… acolo m-am născut eu …
mereu la un pas de pericol,
mereu la un pas de salvare …
dar, fără îndoială,
la o răscruce,
la o răscruce …
În ce mă priveşte, în mai multe rânduri, am îndrăznit a numi omul exact aşa: fiinţa care şi-a ratat şansa. Atunci, demult, la începutul începutului, Adam a fost aruncat în istorie şi, spre a se orienta în labirintul ei, în dedalul exterior şi lăuntric, urmaşilor săi li s-a dat, drept unic şi infailibil ghid, Legea. Nu le rămâne decât s-o asculte. De notat că autoarea are conştiinţa acestei “aruncări” (“aruncat am fost în lume”), asociind-o, însă, cu beatitudinea Haosului şi cu nostalgia după “repaosul” increatului (cf. Din nou să fiu repaos, 18; vezi infra).
Aşadar,
arhitema acestei poezii fiind absenţa
(în înţelesul pomenit), vom asista, pe de o parte, la eflorescenţa
unei suite de teme şi motive, ce decurg din această
instanţă tutelară (reminiscenţa – imposibilitatea de a uita
pierduta stare de graţie, nostalgia, dorul, tânjirea nedefinită
şi continuă, ca o maladie nevindecabilă (32, 47, 59), deruta
gnoseologică, agnosticismul ezitant, dispersia, entropia universală
(“frunze”, “ploaie”, “lacrimi”, “ninsoare”, “nisip”), căreia, timid, pare
a i se opune, când şi când, “cuvântul”, ca singură, poate,
forţă antientropică (“Din jocul vieţii/ mă voi desprinde/ cuvânt împlinit
furişat în liniştea secundei”), “labirintul
singurătăţii” (35), întâlnirea, repetată, cu “abisul”, cu
“adâncul” şi, drept corolar, cu
“neantul”, termen dominant etc.), iar pe de alta, la o manieră
compoziţional-stilistică armonios şi necesar pliată pe un
asemenea mesaj : textul meandric, vag rimat (rima cade, deseori, acolo
unde cade şi accentul semantic), fluctuaţia ritmului, potrivit
cu denivelările simţământului (întotdeauna disforic),
construcţia liberă de constrângeri, specifică lamentoului,
elegiei, cu delimitarea secvenţelor – fapt original – nu atât prin
titluri, cum se obişnuieşte, ci prin procedeul, foarte interesant,
şi, în cazul dat, foarte productiv, al repetării versului final
(repetare ce prelungeşte nedefinit ecoul şi marchează
resemnarea, împăcarea, acceptarea deciziei divine):
… nu plânge …
fiu al depărtărilor!
mă vei găsi – pe un ţărm pustiu
–
flacără stinsă
şi tu … îndurerat
mult prea târziu,
mult prea târziu …
Acestea mi se par a fi,
în linii mari, temelia şi structura de rezistenţă ale textului.
Tensiunea şi dinamica lui sunt determinate de drama pe care o
trăieşte eul contemplativ şi meditativ, la cel de al doilea
palier gnoseologic – acel palier guvernat de intuiţie, străjuit de
teroarea neantului şi însoţit de angoasă. Dacă, sub raport
tematic, sâmburele acestei poezii este absenţa de sine a fiinţei, sub
raportul spectacolului liric avem a face cu lupta dintre trup (soma) şi
suflet (psihe) – nu cu cea dintre carne (sarks) şi duh (pneuma), de care
vorbeşte magistral Apostolul Pavel. Otrăvit de efluviile angoasei,
crezându-se pe marginea neantului, sufletul (sediul afectelor) este
sfâşiat permanent de incertitudini, de tristeţi imposibil de numit,
de dor, ba chiar de o nedisimulată thanatofilie :
De ce m-ai smuls
din Haos
- vitregindu-mă -
de splendoarea "nefăcutului"
şi m-ai redat "vederii"
modelându-mă ...
cu mii de ochi
privindu-mă
adulmecându-mă ...
gândindu-mă
că aruncat am fost
în lume
să port povara
- născutului fără vină -
cu mii de ochi
rugător ... te caut
şi te implor - Stăpâne
ascunde-mă - de mine -
ascunde-mă ...
… sunt pradă vrerii tale
îndură-te -
şi redă-mă
liniştii din Haos ...
din nou
să fiu - repaos -
repaos ...
de dogme
ce vă promit o „lume viitoare”…
chiar dacă adevărul doare
numai aici, pe Pământ
veţi fi aproape de Soare
de bucuria dimineţilor
când
din adâncul nopţilor de veghe
răsare ca o minune
tânără, viguroasă,
albă floare
ziua neumblată
păşind agale …
Slăviţi Pământul
ca pe-o sfântă … scăldătoare
cu nobil parfum de sărbătoare …
Dar această farsa ontologică nu poate
înşela eul, fiinţa. Sufletul reintră în chinul lui, în iadul
lui, în purgatoriul lui, urmându-şi, prin « labirintul
singurătăţii » (35), calea spre « ţărmul
promis » (59), în care crede şi nu crede :
Şi
iată-l
vâslind spre
miazănoapte …
cu greu
scăpând de
pânda adâncului
şi cu ochi dureros…
cătând în depărtare
-
ţărmul
promis –
şi lumina adevărului
ce l-a osândit
la zadarnica trudă
a „întoarcerii” –
în care
ca un biet muritor
a crezut …
O singură dată (din câte mi-am dat
seama), fiinţa întrezăreşte cel de al treilea palier
gnoseologic, cel al revelaţiei, unde sălăşluieşte
iluminarea (şi, eventual, extazul). Dar străfulgerarea, intensă şi
impresionantă, este de scurtă durată:
Din retina timpului
mă voi smulge
punct
luminos
-
liber
să fiu –
în singurătatea tăcerii divine
tăcerii divine …
Elanul este ameninţat permanent de cădere, după cum
prăbuşirea este mereu atenuată de năzuinţa spre zbor.
Spaţiul poeziei Valentinei Becart este, deci, intervalul dintre neant
şi paradis, iar substanţa ei umană – intervalul dintre
intuiţie şi revelaţie. Starea lăuntrică
dominanată rămâne angoasa (sau, mai curând, efectele ei) – angoasa
latentă, nezgomotoasă, dar tenace, care împinge sufletul într-o
sinceră şi adâncă melancolie, într-o disperare
liniştită, decentă. Totul alunecă spre ceea ce autoarea
numeşte “neantul identificării” (altfel spus, spre neantul, spre
vidul, spre eşecul căutării de sine). “Neantul identificării”
(48) este una din definiţiile privilegiate ale acestui lirism, poate cea
mai adecvată dintre toate câte i s-ar putea căuta şi, eventual,
găsi:
Zideşte-mă
în adâncul Creaţiei Tale
să-ţi fiu eu - muză şi flacără
albastră –
ce-ţi vor sta de veghe
ca o blândă alinare
în nopţile de căutare
prin neantul identificării
cu fragilitatea gândului întrupat,
întrupat …
Valoarea unui text literar (a unei creaţii artistice în genere) stă, după opinia mea, în cantitatea
de fiinţă pe care acea creaţie o conţine în structurile ei
generative şi pe care, concomitent, este capabilă să o transfere
convingător în structurile sale discursive, în procesul şi actul
concret al comunicării. Poezia de factură exitenţialistă a
Valentinei Becart, vorbind, cu insistenţă, obsesiv, despre destinul
incomprehensibil al acestei fapturi, ea însăşi, uneori, de
neînţeles, care este omul, nu poate fi abordată decât din perspectiva
analitică şi axiologică pe care o impune meditaţia
(rezolvată estetic) asupra fiinţei.
Substanţa, generoasă în sine şi deplin asumată de autoare,
îşi găseşte, cu talent, cu pricepere, cu naturaleţe,
expresia pe care cititorul – fie el ingenuu sau avertizat – o
aşteaptă şi o acceptă.
Eugen DORCESCU,
Timişoara - 25 aprilie 2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU