Sandu Melian - Omul caruia i s-a furat FSN-ul

Din 15 mai 1982 şi până la identificare în 4 oct. 1989, Alexandru Melian i-a plimbat mai bine de şapte ani

pe oamenii securităţii când pe urmele lui „Clandestinul”, când pe urmele lui „Intelectualul”

Nicolae N. Tomoniu - În loc de cronică literară:

SANDU MELIAN - OMUL CĂRUIA I-A FOST TRĂDAT FSN-ul

MOTO: „Frontul Salvării Naţionale nu mi-a fost furat, - fiindcă el era destinat să aparţină tuturor - el a fost trădat... In spiritul şi în litera lui... Cei care şi-au asumat gestionarea Revoluţiei n-au reuşit (n-au vrut, n-au putut), nici la început nici mai apoi, - indiferent de culoarea politică - să realizeze un FRONT al tuturor românilor, uniţi în efortul frăţesc de re-zidire a ţării şi a oamenilor ei, n-au reuşit (n-au vrut, n-au putut) sa SALVEZE ţara de sărăcie, într-un spaţiu binecuvântat de Dumnezeu să nu fie deloc sărac, de injustiţie şi impostura, de incompetenţă şi ticăloşie, n-a reuşit (n-a vrut, n-a putut) să grădinărească şi să apere valorile NAŢIONALE care ar fi putut uni şi salva. Deci drama mea este aceea a unei fiinţe trădate.” Scrisoare, Alexandru Melian, Gieres-Franţa, 22.02.2011

§1. DE UNUL SINGUR

Volumul revizuit şi adăugit de critică de literară al lui Alexandru Melian „Polemici implicite” apărut la „Semănătorul - Editura on-line”, în februarie 2011, pe lângă valoarea lui literară de necontestat - reprezentând un izvor nesecat pentru studenţii de la litere – conţine în capitolul al IV-lea, un subiect-bombă sub modestul titlu „Efemeride întru neuitare”.

Aflăm astfel, cu uimire, din acest capitol şi din anexe, că temuta securitate a lui Ceauşescu a fost umilită timp de aproape opt ani, că toate mijloacele sale profesionale, sprijinite de cea mai sofisticată tehnică de urmărire - furată de serviciile noastre secrete din occident - n-au fost în stare să găsească acel subversiv individ supranumit „Clandestinul”, care a periclitat în mod grav ordinea internă a statului comunist. Aventura acelui om care a pornit de unul singur un război de uzură într-un moment când regimul comunist era puternic consolidat, în toate structurile sale, o vom detalia în rândurile ce urmează.

Totul a început când regimul totalitar ceauşist a simţit în plin plex nu mai puţin de şapte gloanţe: la 15 mai 1982, ofiţerii securităţii retraseră de la oficiile poştale bucureştene şapte scrisori incriminând racilele sistemului comunist şi ale conducătorului său „preaiubit”, Nicolae Ceauşescu. Una din scrisori era adresată direct Comitetului Central al Partidului Comunist Român, trei erau adresate ambasadorilor SUA, Austriei şi RFG iar trei erau trimise celor mai citite publicaţii de atunci: „Scânteia”, „Flacăra” şi „România liberă”. Suficient ca zvonul să se întindă ca râia. La securitate, dosarul scrisorilor, deschis pentru soluţionare sub numele generic „Clandestinul”, îl primi o echipă de ofiţeri de securitate care porni imediat în identificarea maşinilor de scris „Consul” - marcă folosită la dactilografiere - şi la recoltarea de probe de scris de la suspecţi. Cazul era însă departe de a fi rezolvat.

La nici trei luni de la scânteia care se aprinsese, securiştii aflaţi în misiune de rutină în zona magazinului „Cocor” simţiră cum le zboară pe sub nas cinci fiţuici anti-regim, aruncate, – aşa cum vor afla ei mai târziu - de la etajul al IV-lea al magazinului. Era un scris cursiv, tipografic, majuscul iar la multiplicare se folosise clasica plombagină. Se întâmpla la 4 august 1982 iar scrisul fu recunoscut fără echivoc, în toamna anului următor, în alte trei scrisori trimise aceloraşi publicaţii: „Scânteia”, „Flacăra” şi „România liberă”.

Spre dezamăgirea lor, tot ce putură raporta în anii următori „sticleţii securităţii”, fu o nouă difuzare anti-regim la Casa Pionierilor din sectorul I şi o scrisoare adresată primului secretar al U.T.C., Nicu Ceauşescu.

Anii treceau însă şi scânteia pusă de Alexandru Melian nu dăduse naştere vreunei cât de mici răzmeriţe. Anul 1989 era însă anul congresului al XIV-lea al P.C.R. iar în ţară, ca şi în lume, se simţea valul unor schimbări profunde. Din răsărit adia „perestroika”, vânt rece al schimbării profunde a sistemului comunist, iniţiat de Mihail Gorbaciov. Spre apus bătea vântul libertăţii iar sârma ghimpată de la graniţe devenise o relicvă inutilă. Venise vremea eliberării maselor populare din Cortina de Fier iar lectorul universitar Alexandru Melian îşi dădu seama că trebuie să dea şi scânteii lui anticeauşiste un caracter de masă. Iată ce spune el în interviul dat ziarului „Republica” la 6 octombrie 1997: „Oamenii trebuiau să înţeleagă că în spatele acestor mesaje nu se află un om singuratic şi disperat ca şi ei, ci o organizaţie puternică, un front. Un front care cheamă la salvarea ţării”.

De aici şi până la semnarea viitoarelor lui acţiuni, sub genericul „Frontul Salvării Naţionale”, n-a mai fost decât un pas. Iar lumea simţea în spatele acestei sintagme o forţă mult mai mare decât a unui unic cetăţean, în inimile tuturor se instala speranţa de schimbare iar în interiorul zidurilor securităţii se instala o strategie nouă. In locul unui colectiv anemic, care nu ajunsese la nici un rezultat în cazul dosarului „Clandestinul”, fu numită o nouă echipă de ofiţeri mai experimentaţi, conduşi de maiorul Viorel Tache. Nu fu greu pentru acesta de a identifica în „Frontul Salvării Naţionale” nu o grupare amplă ci implicarea unui singur personaj, numit provizoriu într-un alt dosar, „Intelectualul”. La 4 mai 1989 el întocmi superiorilor săi o notă prin care arăta că „Intelectualul” şi „Clandestinul” sunt una şi aceiaşi persoană iar similaritatea expresiilor era mai mult decât evidentă. Astfel, „Clandestinul” folosea sintagmele: „în acest al 12-lea ceas”, „Ţara este în pragul catastrofei”, „perspectiva vărsărilor de sînge” iar „Intelectualul”: „am ajuns în al 12-lea ceas”, „situaţia catastrofală în care a fost adusă ţara”, „de a evita vărsarea de sînge”.

Identificarea autorului, în persoana lui Alexandru Melian, avea să se producă însă abia la 4 octombrie 1989: o expertiză grafică între cererea prin care se solicita miliţiei aprobarea deţinerii maşinii de scris „Consul” şi manifestul „Nicolae Ceauşescu – tiran iresponsabil şi trădător odios” - difuzat la 26 ianuarie 1989 – a fost de ajuns. Acesta fusese şi scopul securităţii atunci când ceruse lui Ceauşescu amprentarea tuturor maşinilor de scris din România.

Arestarea disidentului n-avea însă să se producă niciodată: în toamna anului 1989, securitatea avea alte scopuri mai mari iar Alexandru Melian devenise în contextul acestora, un factor insignifiant.

§2. PROFESORUL MELIAN COPLEŞIT DE REVOLTA DE MASĂ, DE OPORTUNIŞTI ŞI DE SPIONI

Ceea ce e important în capitolul „Efemeride întru neuitare” este degajarea intenţionată a autorului de scopurile oportuniste ale contestatarilor regimului, atât în marile acţiuni decembriste dezorganizate, cât şi în cele organizate de „Frontul Salvării Naţionale” al grupării Iliescu, pentru răsturnarea lui Ceauşescu. Astfel, autorul spune că:

„S-a aflat de la primele ore ale revoluţiei alături de tinerii din piaţa Universităţii, iar fiica lui, - bătură bestial pe str. 13 Decembrie - a fost închisă la Jilava de unde s-a întors cu o experienţă de viaţă cumplită. Dar mai ales, el n-a preluat nici „un fotoliu din vârf. N-a beneficiat nici măcar în facultatea unde predă de 25 de ani de reparaţia de a fi propus spre avansare profesională, dat fiind că de 15 ani se află pe acelaşi post de lector.

Sunt nevoit să fac aceste mărturisiri pentru că mi-e greu să suport întinarea unor idei şi a unor gesturi care s-au născut din suferinţă şi revoltă, iar nu din meschine calcule de arivist”.[1]

Copleşit de evenimente, el se retrage modest din puhoiul protestatarilor cu gând de căpătuire punând pe seama unor coincidenţe utilizarea de către alţii a inovaţiei sale, sintagma „Frontul Salvării Naţionale”. Consideră că gesturile lui îşi ajunseseră scopul, deşi se observa că ceva nu ieşea cum ar fi trebuit. Iată cum relatează autorul momentele:

„Aş vrea să vă spun că în entuziasmul primelor zile de după căderea dictaturii am simţit nevoia să merg la Televiziune să-mi împărtăşesc bucuria fără de margini şi să destăinui această coincidenţă care mi se părea simbolică şi de un bun augur (fiindcă, după părerea mea, n-ar fi fost de loc ruşinos, ba dimpotrivă, dacă victoria revoluţiei ar fi fost şi rodul unei activităţi clandestine organizate de forţele vitale ale poporului nostru). Când am văzut însă cum pe micul ecran se înghesuiau fără nici o jenă, - în afara oamenilor de bună credinţă-o mulţime de impostori, de oportunişti şi de pescuitori în ape tulburi, am înţeles că gestul meu şi-ar pierde cu totul inocenţa şi înţelesul de autentică solidarizare. Şi am renunţat.

Atunci însă când reprezentanţii mass-mediei occidentale, făcând legătura între cele două Fronturi, s-au lansat în speculaţii de tot felul care puneau sub semnul întrebării onestitatea organismului constituit la 22 decembrie, eu am rupt tăcerea. într-un interviu, dat la radio, probabil pe 30 dec. 1989, şi apoi într-o scrisoare trimisă d-lui Iliescu, am adus la cunoştinţă ceea ce v-am scris şi dv.[2]

N-am înţeles însă să fac nici un fel de publicitate din aceasta. fiindcă în actele mele eu n-am investit un credit în vederea dobândirii unui eventual profit politic sau de altă natură. Eu m-am investit pe mine însumi, ca om şi ca profesor, pentru a mă salva de ruşine şi de umilinţă iar, dacă era posibil, pentru a oferi o astfel de soluţie şi altora.”[3]

Unde era incongruenţa dintre „Frontul Salvării Naţionale” al lui Alexandru Melian şi „Frontul Salvării Naţionale” al grupării Iliescu? Sau dimpotrivă, cine avea scopul ca să amestece lucrurile? A. Melian a fost prins la începutul epocii postdecembriste între ciocan şi nicovală: se gândea pe de o parte că „Frontul Salvării Naţionale” putea să fie o mişcare mai veche din interiorul P.C.R., judecată care favoriza teoria „loviturii de stat” în scopul de a se crea un „comunism nou, cu faţă umană”, pe de alta, „Frontul Salvării Naţionale” a fost creat ad-hoc - imediat după fuga cu helicopterul a lui Ceauşescu - în scopul luării primelor măsuri de a stabiliza ţara şi de a se crea condiţiile pentru trecerea la societatea capitalistă care prospera de ani buni în Europa Unită. Amândouă cazurile, duceau la ideea că nu există nici o legătură între „Frontul Salvării Naţionale” al lui A. Melian şi alte acţiuni ale „Frontului Salvării Naţionale” neorganizate de profesorul Melian, dar asumate cu acest nume, precum nu exista nici o legătură între acesta şi autorii „scrisorii celor şase” citită la Europa Liberă pentru că:

„Din păcate, deşi am încercat, o mişcare de rezistenţă puternică şi cuprinzătoare n-am reuşit să organizez. Motivele se ştiu în genere. Unele se află formulate chiar în prima dumitale întrebare. „Periculoasa libertate de spirit" a existat însă şi ea s-a concretizat nu numai în modul în care am înţeles să-mi fac meseria de profesor (adică în aşa fel încât să nu-mi fie ruşine să privesc în ochii studenţilor mei) ci şi în nodul în care am înţeles să-mi exercit libertatea interioară în muncile de răspundere pe care le-am îndeplinit sau în viaţa socială obişnuită. Eu nu prea luam cuvântul la adunările generale. Când o făceam însă, de cele nai multe ori eram motivat de situaţii care impuneau o atitudine ca să zic aşa, neortodoxă. Riscam fără îndoială, dar o făceam din convingerea - pe care mulţi dintre colegii mei n-o împărtăşeau - că adevărurile noastre trebuie susţinute de fiecare dată, chiar dacă puterea pare a nu ţine seama de ele.”[4]

Cert este că în zilele de după 22 decembrie 1989, Alexandru Melian era un tip care îi încurca pe toţi: pe adepţii loviturii de stat, pe adepţii „revoluţiei spontane” şi pe spionii străini care monitorizaseră totul din umbră. Pe lângă toate acestea, oricum ar fi fost, pentru dizidentul Melian lucrurile aveau o încărcătură obiectivă. El crease „Frontul Salvării Naţionale” pentru a nu mai fi ceea ce a fost. Nimeni nu ţinea însă cont de asta şi era atacat din toate părţile. Iată cum vedea el lucrurile atunci:

„Frontul Salvării Naţionale n-a fost din păcate, decât o emblemă în misterul căreia am încercat să grădinăresc speranţa acolo unde ea începea să devină disperare şi avertismentul ameninţător acolo unde ticăloşia se credea invulnerabilă. Dacă şi cât am reuşit este greu de spus. Oamenii care au recepţionat mesajele la vremea respectivă sunt cei mai în măsură să judece acest lucru.

Marea mâhnire pe care am resimţit-o când v-am citit articolul rezultă din constatarea că gestul meu a fost profund maculat prin integrarea lui în bâlciul deşertăciunilor politice postrevoluţionare. În scrisorile mele nu s-a declarat niciodată că F.S.N. ar fi o mişcare clandestină de opoziţie în interiorul partidului comunist. Aş fi foarte bucuros dacă Europa liberă ne-ar trimite xerocopia celor două mesaje. S-ar vedea din ele cât de insultătoare este aserţiunea citată de dv., „Totul despre misteriosul front al salvării comunismului". Faptul că la 22 dec. 1989 organismul constituit a hotărât să-şi ia numele Frontul Salvării Naţionale rămâne o coincidenţă. Este adevărat, o coincidenţă care, dincolo de uimire, m-a emoţionat şi m-a bucurat, în acelaşi timp. Am simţit în ea validarea modestei mele opoziţii, aşa cum în jertfa de sânge din decembrie am recunoscut, cu nemărginită durere, confirmarea avertismentului cu care se încheia primul meu mesaj.

De aici însă nu trebuie trasă o concluzie falsă despre atitudinea mea faţă de F.S.N. constituit la 22 decembrie, faţă de platforma adoptata şi faţă de multe din acţiunile realizate. în pofida greşelilor făcute (la unde: din ele m-am referit chiar în scrisoarea trimisă României libere şi rămasă nepublicată), în pofida, sau poate tocmai datorită compoziţiei eteroclife a frontului, rezultanta înfăptuirilor sale de până acum le socotesc demne de respect şi preţuire. Dar mai ales socotesc că merită recunoştinţa noastră curajul şi civismul celor care şi-au asumat răspunderi extraordinare într-un moment de cumpănă a istoriei. Adică într-un moment în care au toate şansele, - aşa cum se vede deja - de a se compromite politic. Şi aceasta nu doar datorită propriilor greşeli, cât mai ales catastrofalei moşteni» ceauşiste pe care, nerăbdători peste măsură, o dorim spulberată în câteva luni. Este mult mai comod să stai deoparte şi eventual să critici, decât să intri în vâltoarea unei realităţi imponderabile şi profund tensionate pentru a o rostui cu înţelepciune.”[5]

§3. CONJUNCTURA DECEMBRISTĂ: MOTIV DE PERPETUĂ ZÂZANIE

Evenimentele din 1989 au pus într-atât amprenta pe poporul român încât, prin mediatizarea diverselor aspecte şi idei în mass-media, datorate enormelor interese politice puse în joc şi a mozaicului de forţe implicate în schimbarea regimului ceauşist, să se ajungă la paradoxul că fiecare cetăţean are propria explicaţie şi interpretare a acelor evenimente. Ori, cum mai toate cazurile de lansare publică a propriilor idei duc la polemici ireconciliabile, sunt convins că nici încercarea mea de a pune o logică proprie în informaţiile date de A. Melian nu va avea altă soartă! Chiar dacă eu şi d-l Melian ne-am ataşat prin e-mail-urile trimise unul altuia până în acest moment, acum cu sabia mea scoasă, e sigur că nu ne vom mai vedea bine!

Cu un singur lucru vom fi însă amândoi de acord: existenţa acestui capitol al IV-lea , „Efemeride întru neuitare”, generează ea însăşi discuţii. Capitolul este construit de aşa manieră încât lasă loc tuturor interpretărilor. Să deschid, în consecinţă, această serie a supoziţiilor.

În primul rând, nu cred că Alexandru Melian n-a fost arestat la 4 octombrie 1989 - când se zice că a fost identificat - din cauză că se dorea găsirea „complicilor” săi. Maiorul Viorel Tache ştia că regimul ceauşist se va prăbuşi şi ţinea dosarul ca o probă, mai degrabă în interes propriu decât în interesul instituţiei sale, securitatea. În fond, lansarea expertizei grafice se putea face încă din 4 mai 1989, când se constatase că toate manifestele lansate între anii 1982-1989 aparţin unui singur personaj. Dar atunci, balanţa nu se înclinase definitiv în defavoarea comunismului, securitatea aştepta măsuri decisive. Abia după relaxarea restricţiilor la trecerea frontierei est-germane, care au permis la 9 noiembrie 1989, trecerea liberă a frontierei, lucrurile se clarificau. Mase uriaşe de est-berlinezi s-au apropiat de zid şi traversându-l prin toate punctele de trecere, s-au unit într-o atmosferă sărbătorească cu cei din Berlinul Occidental. După distrugerea zidului, soarta lumii comuniste era pecetluită. Maiorul Viorel Tache avea deja în acel moment un as în mânecă: el însuşi putea trece drept opozant al regimului de îndată ce nu-l arestase pe „intelectualul” Melian. Să ne mai mirăm atunci că în 1990 era pe creasta F.S.N., figurând consilier al prim viceprim-ministrului Gelu Voican Voiculescu? Să ne mai mirăm că în timpul „mineriadei” lucra ca subdirector la serviciul secret al MI, vestitul „doi şi-un sfert”, adică UM 0215? Nu se ştie daca nu cumva are chiar certificat de revoluţionar dar ceea ce se ştie, este că a devenit patronul „S.C. Georgiana S.R.L.” şi redactor şef de revistă.

Stai să te întrebi: cine a fost mai câştigat? Inocentul profesor Alexandru Melian sau urmăritorul lui?

Şi câţi n-au mai fost câştigaţi de pe urma profesorului! Îmi pare rău să-i arăt diversiunile decembriste, la nici o lună de când ne-am cunoscut. Oare, chiar nu ştia, chiar nu auzise Ion Iliescu şi anturajul lui, de „Frontul Salvării Naţionale” ? Eu exclud orice fel de „coincidenţă” de nume în cazul „Frontului Salvării Naţionale”! Se auzise de el la radio „Europa Liberă”, lumea vorbea pe ascuns. Şi o mai susţin şi astfel: Ion Iliescu s-a considerat vinovat de însuşirea sintagmei „F.S.N.” dacă n-a răspuns la scrisoarea profesorului. Emil Hurezeanu deturnase şi el scopurile FSN-ului aşa cum fuseseră ele gândite în clandestinitate: la întâlnirea cu profesorul, a amânat clarificarea lucrurilor „pe altă dată”. Dată care n-a mai avut loc! Iată cum explică A. Melian acest gest: „Eu am refuzat să ader la acţiunea Piaţa Universităţii, având rezerve de principiu şi de intuiţie pe care timpul mi le-a confirmat. Cum Hurezeanu frecventa Alianţa Civică animată, între alţii, de Ana Blandiana şi N. Manolescu, influenta celor care refuzaseră înainte de Revoluţie să se angajeze într-un gest contestatar, deşi nu foarte primejdios, îşi va fi făcut efectul...” . Dovedit mai târziu ca spion rus, omul care şi-a reglat în culise împreună cu Ion Iliescu funcţia de ministru al M.Ap.N., generalul Militaru, a considerat mai nimerit că e bine să-i dea lui A. Melian cele două scrisori pe care acesta le trimisese la Europa Liberă.

Iliescu nu fusese atât de inspirat ca Militaru: dacă Alexandru Melian putea dovedi că fusese autorul „Frontului Salvării Naţionale”, asta însemna că nu grupul lor l-a creat mai înainte, pentru a da „o lovitură de stat” cum zice lumea. Totul a fost „spontan” şi în consecinţă, denumirea FSN a fost găsită ad-hoc, nu-i aşa?

La atâtea diversiuni lansate în vremea aceea, ce mai conta faptul că lui Sandu Melian, i se substituiseră ideile FSN-ului? Pentru şcoliţii moscoviţi Ion Iliescu şi Nicolae Militaru, FSN-ul n-a fost decât un paravan cu iz popular sub care au acţionat. Dovedite de istorie de-a lungul celor două zeci de ani scurşi de atunci, iată cum au stat cu adevărat lucrurile.

Victor Athanasie Stănculescu care făcuse parte din comandamentul pentru reprimarea manifestaţiilor de la Timşoara, exercitându-şi cu „vădit exces de zel”[6] atribuţiile ce i-au revenit, în seara de 20 decembrie 1989 este numit de Ceauşescu în funcţia de comandant militar unic al municipiului Timişoara. După sinuciderea lui Milea, era evident că el va fi pus şi în fruntea armatei. Strategia „punerii piciorului în ghips” însă nu ţine: „Cu picioarele rupte să vină şi să vină în cinci minute, să nu se joace, că-l aduc arestat!” ţipă Ceauşescu. Chemând de faţă şi primii subordonaţi, Voinea şi Eftimescu, Ceauşescu e ferm: „Stănculescule, preiei conducerea armatei … şi execuţi ordinul. Mergeţi şi opriţi!” Vai! Ordin cu ţintă manifestanţii, şi totuşi ambiguu! În consecinţă, fatal lui Ceauşescu: „Da, opresc!” şi Stănculescu a oprit ce-a vrut el,[7] trecând de partea manifestanţilor.

Cu toate acestea, el rămâne de facto la conducerea armatei doar până în după amiaza zilei de 24 decembrie, când Iliescu „numeşte la comanda armatei pe gen. col. Militaru”, de faţă fiind conducerea M.Ap.N. şi Consiliul F.S.N.

Cu alte cuvinte, FSN-ul lui A. Melian fusese trădat: nu mai conducea „frontul” ci, ca în „Ferma animalelor” a lui Orwell, leii moscoviţi Iliescu şi Militaru, - mai egali în drepturi ca alţii - numirea lui Militaru în fruntea M.Ap.N. producându-se oficial abia la 26 decembrie 1989.[8]

Altfel ar fi fost soarta FSN-ului melianist dacă Victor Stănculescu rămânea în prima poziţie sau dacă grupul Iliescu-Miliaru ar fi cuprins „toate forţele sănătoase” ale poporului şi toţi „oamenii de bine”, aşa cum afirmaseră. In manifestul lansat în seara zilei de 22 dec. 1989, de Partidul Creştin Naţional Ţărănesc, girat de către un grup de intelectuali printre care figura şi gen. Victor Stănculescu, se spunea:

„Salutăm Frontul Salvării Naţionale! Adeziunea noastră la FSN înseamnă această chemare de a ne întoarce la noi înşine, la ce avem mai bun, la ceea ce trebuie să săvârşim fiecare conform vocaţiei noastre şi climatului de libertate şi bucurie, dar jertfă în acest Crăciun peste Neamul Românesc”

N-a fost să fie! Grupul FSN-ist încropit de Iliescu şi Militaru, a preferat trecerea la reformele cerute de schimbarea sistemului social din România prin zâzanie şi ură, prin intrigă şi dezbinare!

Iar dacă s-a reuşit totuşi tranziţia spre forma democratică de mai târziu, a fost pentru că Frontul Salvării Naţionale - aşa cum îl gândise Alexandru Melian - a dăinuit nealterat în mintea acelei Românii care a simţit şi o mai simte şi astăzi mai deşănţat ca niciodată, pe propria-i piele, că ţelurile FSN-ului iniţial au fost mereu trădate pentru propăşirea celor pe care-i vedem la cârmă de două decenii!

§4. ANEXE

Tăieturi din “Ziarul „Republica” din 6 oct. 1997” format pdf, 1391 Ko. Sau alegeţi format imagine jpg, format jpg, 1614 ko

Tăieturi din “Ziarul „Evenimentul zilei” din 25 ian. 1993”, format pdf, 645 Ko, format imagine jpg, format jpg, 1183 ko

Câte dosare credeţi că a avut Alexandru Melian la securitate?

CLIC AICI pentru a vedea, „Răspunsul CNSAS”

Share |

ÎNAPOI LA ARTICOLE

Restartare

***

Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com

Situl aparţine ARP - ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU